Numai Gheorghe le căuta pricina — nu cînd
au fost mici, de ce să vorbească ea cu păcat? —
mai tîrziu, când au crescut şi ei şi nu-i tăceau pe voie, că el
pretindea să-1 asculte pe el, că de-aia le e tată. Au
măritat-o pe Domnica după Ionel al lui Danciu şi-au
răsuflat uşuraţi : era băiat de oameni înstăriţi,
avea meserie, avea pămînt in cîmp, casă la
părinţi. S-ar fi zis că nu le mai trebuie nimic şi
o să fie şi Gheorghe
mulţumit.
Ţi-ai găsit! Îl
trimitea Gina pînă la Domnica, mai mult de ochii lumii, că nu avea nevoie, să
ia şi el un pumn de făină: albă, pentru gogoşi, şi el se întorcea cu mâna
goală, pufnind pe nas, înjurînd toţi sfinţii, înjurând-o şi pe Domnica şi pe
copii. Pe gineri-său Ionel Danciu din puturos nu-l scotea, că cică 1-a văzut el
cum şade cu ciocanul de cizmărie în mină, dormind în scaun de puţea pămîntul
sub el.
Ce putea Gina să facă ? Îl lăsa pe omu-său să se răcorească şi se
prefăcea că-i dă dreptate : aşa e, Gheorghe, cc nevoie au de noi ? I-ai
crescut, le-ai dat tot ce-ai avut şi acum nu mai au nevoie de noi. Lasă, că au
şi ei copii, o să păţească şi ei la fel. De ce să ne băgăm noi în casa lor ?
Nu-i place ăluia munca, treaba lui, că nici pe tine nu te-a sfătuit nimeni ce
să faci. Zi-i bogdaproste că ai casa ta şi n-o să cazi pe capul nimănui. N-oi
vrea să te întrebe pe tine gineri-tău de câte ori să dea cu ciocanul în talpa
unui bocanc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu