Noaptea abia de se
mai scula de două trei ori din cauza nădufului, iar cînd se scula, nu era
speriată şi nu se simţea strânsă de gât ca înainte. Cel mai des se trezea după
ce visa că-i e frig şi că s-a pus ninsoarea. Fie uita ce-a visat, fie că nu,
dar cum deschidea ochii se mira că nu vedea oborul acoperit cu zăpadă. Cu o
clipă în urmă văzuse limpede: grajdul, patulul, cele două magazii şi odăiţa —
albe ca neaua. O zăpadă mare-mare, pufoasă, căzută ca o ploaie de lapte. Întindea
mîna şi se acoperea cu pătura peste şale. În jur, negură beznă, numai sus, cât
vedea dincolo de streaşină, stelele mici, sclipind ca nişte licurici
înţepeniţi. Din odaia lui Gheorghe se auzea un sforăit încet, rar, ca tropăitul
unui cal la pas. Nu era somnul lui Gheorghe, din tinereţe, când dormea ca un
prunc îmbăiat, dar se învăţase şi cu sforăitul lui. Nici când dormea cu el în
pat nu se scula din pricina asta; în depărtare, dinspre baltă, se auzeau
orăcăiturile broaştelor - gălăgie de muieri fără treabă, învăţate să meliţe.
Nu-i păsa cât mai e pînă la ziuă, dar tot se întreba dacă o fi trecut de miezul
nopţii. Se propti în cot şi se trase mai aproape de scândura care închidea
prispa. Îşi împinse perna sub cap şi se uită la cer : Carul-Mare se întorsese
cu roţile în sus. Nu mai era mult până la ziuă. Înainte, cînd era şi ea mai
tînără şi aveau pămînt, acum se sculau şi plecau la cîmp. Pesemne din pricina
asta se trezea ea, noapte de noapte, înainte de-a se lumina de ziuă. Patul în
care dormea Gheorghe scîrţîi, poate că se sculase şi bătrînul din somn şi se
întorsese pe altă parte. Din curtea lui Sande Sturzu ţâşni un fâlfâit de aripi,
ca o bătaie din palme, şi în clipa următoare liniştea fu spartă de cântatul
ascuţit al unui cocoş. Cei din curţile vecine atât aşteptară şi începură şi ei
să cânte, care mai gros, întovărăşindu-şi ţipătul de bătaia aceea din aripi,
care mai subţire şi prelung. Broaştele din balta lui Ştirbei amuţiră, sau poate
nu se mai auzeau din pricina cocoşilor care se treziseră. Gheorghe ieşi din
odaie, trecu prin prispă, întoarse capul spre patul în care zăcea Gina, dar nu
zise nimic. Nici ea nu-1 strigă, îi ajungea bietului om cât mocoşeşte toată
ziua în preajma ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu