Erau plecaţi de o oră, dar abia reuşiseră
să se depărteze de Bucureşti. La început întîrziaseră datorită aglomeraţiei
obişnuite, apoi din cauza unui accident care se întâmplase pe şoseaua Bucureşti
Târgovişte. Părea că nu fusese ceva grav, doar un vehicol stricat şi o persoană
transportată la spital. Cel puţin aşa susţineau nişte bătrâni care coseau iarba
de pe marginea şoselei şi care susţineau că văzuseră ce se întâmplase.
Damian,
aflat lângă profesor, în automobilul acestuia, îi ascultase pe cosaşi să spună
tot ce ştiu, le pusese şi întrebări ajutătoare, ca să comunice coerent tot ce
ştiau, iar dacă n-ar fi fost îndemnat de profesor să treacă la concluzii, n-ar
mai fi părăsit grupul harnicilor muncitori, care oricum păreau că uitaseră de
ce se află în preajma şanţurilor năpădite de iarbă şi buruieni.
-
Ai spus cu nu ne grăbim, Învăţătorule, aşa că profit de aerul curat din
câmp. Noroc cu maşinile care trec pe lângă noi că-l mai parfumează, altfel aş
fi ameţit de atâta ozon natural... Îmi e greu să cred că voi oltenii aveţi
instalaţii de purificat aerul şi le puneţi în funcţie când aveţi oaspeţi din
Moldova, ca mine, ca să-i impresionaţi cu puritatea oxigenului.
-
Nu suntem încă în Oltenia,
Învăţătorule, şi poate nici nu reuşim să ajungem astăzi.
-
Cum nu suntem în Oltenia? Oltenia este peste tot. Un scriitor, Dumitru Radu
Popescu – a nu se confunda cu politrucul Dumitru Popescu, poreclit Dumnezeu –
chia a făcut un film cu titlul „Oltenii din Oltenia”, ceea ce înseamnă că
restul ocupă întreaga Românie. Iar Hasdeu zice că de la voi pleacă toate
familiile domnitoare ale celor trei ţări române. Nu mai vorbesc de ţările din
jur, unde cred că toţi regii Europei sunt olteni. Nu vezi că şi prinţul Charles
al Marii Britanii se dă rudă cu Vlad Ţepeş, adică trage să i se recunoască
originea oltenească... Şi vorba nu ştiu cui, nu poţi zice că nu e un bărbat
curăţel şi cu oarecare educaţie.
Pe bancheta din spate, Dora zâmbea şi nu
voia să intre în discuţia celor doi, făcându-i plăcere să-i audă sporovăind
fără un scop anume. Numai că Damian nu-i rezervase mult timp de tăcere.
-
Ai vrea să ne spui şi nouă, domnişoară, cum este să ai douăzeci de ani?,
întrebă Damian
-
Trebuie să întrebaţi pe altcineva, eu am 25...
-
Cu atât mai mult aş fi interesat de răspuns, vârsta aceasta mi-e foarte
dragă. La doar două zile după ce am împlinit 25 de ani, am fost arestat, apoi,
în următorii cinci ani, nu am mai avut nicio grijă. Ministerrul de intene se
ocupa de masă, de casă, de îmbrăcăminte, de transport. Totul cădea în sarcina
lui, inclusiv gânditul, noi, duşmanii poporului, trebuia doar să muncim.
-
Lasă fata în pace, Învăţătorule, îl sfătui Beniamin, mai bine povesteşte
cum ai vorbit tu două ore la un cămin cultural şi cum ai fost răsplătit cu
aplauze îndelungate...
-
Normal că le-a plăcut tinerilor discursul, confirmă Damian. Am fost şi bine
pregătit, mi-a plăcut subiectul, mă documentasem, iar sala era plină de tineri.
În final au aplaudat frenetic. Abia mai târziu mi-am dat seama că sunt elevi
aduşi cu forţa de la o şcoală de surdo-muţi!... Eu şi acum am îndoieli legate
de povestea pe care mi-ai spus-o despre studentele tale...
-
Care studente, Învăţătorule.
-
Cele pentru care mergem în expediţie, domnişoara de pe bancheta din spate
şi cei trei din maşina care ne secondează.
