Fişe pentru studiul satului românesc

            O întrebare neliniştitoare a societăţii româneşti de astăzi este, sau ar trebui să fie, încotro se îndreaptă satul românesc în condiţiile în care opţiunea statului a fost, dacă nu desăvârşită, în orice caz declarată, spre Vestul civilizat. Răspunsul aşadar a fost dat, dar întrebarea nu a primit dezlegare, fiindcă acolo unde se îndreaptă satul românesc, satul a încetat să mai existe sau se confundă cu civilizaţia modernă: a devenit un oraş mai mic, deci a dispărut.
         Premiza demersului nostru este următoarea: satul românesc se îndreaptă spre pieire, iar dacă da, care este rostul acestei alergări. Şi inversul ei: rămânând ce a fost, are el un alt sfârşit decât cel spre care aleargă sau este împins să alunece? Întrebările de mai sus - ca şi răspunsurile – au sens dacă definim mai înainte locul satului în societatea românească astfel încât să ne dăm seama care sunt avantajele menţinerii lui şi care ar fi riscurile dispariţiei. Altfel spus, este nevoie să analizăm care a fost şi este funcţia satului.

Conceptul de funcţie aplicat societăţilor umane, spune antropologul social Alfred Radcliffe-Brown, are la bază „analogia dintre viaţa socială şi viaţa organică”. Analogia apare frecvent în filozofia socială şi în sociologie începând cu secolul al XIX-lea, dar formularea sistematică a conceptului aplicat studiului ştiinţific al societăţii i se datorează lui Émile Durkheim. El stabileşte că atunci când încercăm să explicăm un fenomen social, „trebuie să cercetăm în mod distinct cauza eficientă care îl produce şi funcţia pe care o îndeplineşte.” Durkheim se foloseşte de cuvântul funcţie, evitând termenii scop sau ţel, argumentând că fenomenele sociale nu apar în general în vederea rezultatelor utile pe care ele le produc.
         La rândul său, Radcliffe-Brown consideră că a aplica acest concept de funcţie în ştiinţa socială presupune existenţa unor condiţii necesare de existenţă pentru societăţile umane, aşa cum sunt pentru organismele animale, şi că ele pot fi descoperite printr-o cercetare ştiinţifică corespunzătoare.

„Chiar dacă actualmente ar fi să căutăm fericirea noastră într-o civilizaţie industrială, nimic nu ne asigură că, pe urmă, nu o vom căuta în altă parte. Or, ceea ce asigură generalitatea şi universalitatea acestei metode e faptul că cel mai adesea priveşte mediul social ca un mijloc prin care progresul se realizează, nu drept cauza care îl determină. Pe de altă parte, tot în raport cu mediul trebuie să se măsoare valoarea utilă sau, cum am spus, funcţia fenomenelor sociale. Dintre schimbările pe care le determină mediul social, sunt utile doar acelea care sunt în raport cu starea în care se găseşte, pentru că el este condiţia esenţială a existenţei colective.” „Dacă, într-adevăr, ne reprezentăm evoluţia istorică animată de un fel de vis a tergo care împinge oamenii înainte, nu poate avea decât un singur punct în raport cu care se calculează utilitatea sau nocivitatea fenomenelor sociale, pentru că o tendinţă motrice poate avea numai un scop şi numai unul. Prin urmare, nu există şi nici nu poate exista decât un singur tip de organizare socială care să se potrivească perfect omenirii, iar diferitele societăţi istorice nu sunt decât aproximări succesive ale acestui model unic. Nu credem că e necesar să arătăm cum un asemenea simplism nu se poate împăca cu diversitatea şi complexitatea recunoscută a formelor sociale. Dacă, dimpotrivă, potrivirea sau nepotrivirea instituţiilor nu se poate stabili decât în raport cu un mediu dat, ştiind că aceste medii sunt diverse, înseamnă că există o diversitate de puncte de reper şi de tipuri care, deşi calitativ deosebite unele de altele, sunt în mod egal fondate în natura mediilor sociale.”

         Problema pe care am abordat-o este strâns legată de aceea a constituirii tipurilor sociale. Dacă există specii sociale, este pentru că viaţa colectivă depinde, înainte de toate, de condiţii simultane ce prezintă o anumită diversitate. Dacă, dimpotrivă, principalele cauze ale evenimentelor sociale ar fi toate în trecut, fiecare popor nu ar mai fi decât prelungirea celui care l-a precedat şi diferitele societăţi şi-ar pierde individualitatea pentru a nu mai fi decât momente diverse ale unei singure şi unice evoluţii. Deoarece, pe de-o parte, constituirea mediului social depinde de modul de compunere al agregatelor sociale, iar, pe de altă parte, aceste două expresii sunt în fond sinonime, avem acum dovada că nu există caractere mai relevante decât cele pe care le-am semnalat ca fiind baza clasificării sociologice.
         În sfîrşit, trebuie să înţelegem mai bine cât ar fi de nedrept să ne legăm de aceşti doi termeni: condiţii exterioare şi mediu pentru a acuza metoda noastră că ar căuta originile vieţii în afara fiinţelor. Dimpotrivă, afirmaţiile de pînă acum se reduc la ideea conform căreia cauzele fenomenelor sociale sunt interne societăţii. Mai curînd, s-ar putea imputa pe drept teoriei care derivă societatea din individ că încearcă să scoată ce-i înăuntru din afară, pentru că explică fiinţa socială prin altceva decât prin ea însăşi, şi mai multul prin mai puţin, pentru că încearcă să deducă întregul din parte. Principiile de mai sus ignoră atât de puţin caracterul spontan al oricărei fiinţe, încât, dacă s-ar aplica biologiei şi psihologiei, ar trebui să se admită că însăşi viaţa individuală se elaborează în întregime în interiorul individului.
         Vom încerca să găsim un răspuns cercetând ce a fost şi încă mai este satul. 
Cu mai bine de un secol în urmă, Lazăr Săineanu definea satul prin mai multe diviziuni: 1. era o comună rurală; 2. se constituia din locuitorii unui sat (tot satul aleargă); 3. însemna şedere statornică (n-am să fac sat cu el); 4. cuvântul păstra semnificaţia veche de moşie. În „Psaltirea şcheiană”, pentru sat se întâlneşte forma veche românească fsat (provenit din latinescul neatestat massatum), prezent şi în limba albaneză. Sinonimul său – cătun – este şi el prezent în albaneză, iar sensul primitiv pare a fi fost cel de locuinţă ciobănească, stână. „Dicţionarul explicativ al limbii române” introduce în definiţie factori economici: „aşezare rurală a cărei populaţie se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura”. Cuvântul mai defineşte „ţărănimea, cu specificul ei de viaţă economică şi culturală”. Originea termenului este considerată acum ca fiind latinescul atestat fossatum.

Dar dacă satul este şedere statornică, sau o parte a lumii cu specificul ei economic şi cultural, înseamnă că principalul lui rost este de a sta. Iar a sta înseamnă şi a continua să fie, a dăinui, a se afla, a fi. Şi dacă este a fi, este, cu adevărat, fiinţa. 

Asupra acestei fiinţe se apleacă studiul următor, cu cele două feţe ale fiinţei: ţăranul, ca parte care însufleţeşte, şi satul, ca faţă care reflectă, semnifică numele.
Vom începe cu primul, ca având mai multă concretenţă, căci poate fi văzut şi aşezat în parametrii logici ai geometriei. „Şi e foarte adevărat că avem dreptul să discutăm în cultură mai mult decât: care e suma unghiurilor unui triunghi… Dar orice vom întreprinde, cu oricâte libertăţi am fi înzestraţi, vom sta întruna sub semnul pur al geometriei. Destinul nostru e de a desena figuri regulate.” 

Prima figură românească apărută pe pământul pe care şi din care s-a născut poporul român este bordeiul. O aşezare omenească încă nedezlipită de pământ, ba chiar jumătate fiinţă, jumătate materie. Dar aşa cum era, încă neînvăţată să stea drept ca o coloană grecească, ea este râvnită de cei mai bogaţi şi luminaţi oameni ai lumii, balanţa nereuşind să se încline în favoarea lor, dovadă că la începutul primului veac din era noastră, un martor ocular şi trăitor a multor experienţe, sensibilul poet Ovidiu, scrie despre aşezarea Tomis (Constanţa de astăzi): „Coasta aceasta măcar că-ntre geţi şi şi-ntre greci e-mpărţită, însă de geţii rebeli pare că ţine mai mult.”

Cum erau fiinţele de pe aici – animalele şi oamenii – ne spune Aristotel (384 —322 î.e.n.): „Au păr drept (vietăţile) cu umiditate multă, căci la acestea lichidul curge, nu picură. Din această cauză, sciţii din Pont şi tracii au păr drept, căci atât ei înşişi, cât şi aerul care-i înconjoară sânt umezi" (Naşterea animalelor, V, 3).

Cam aşa ar fi fost ţăranul român, dacă ar fi să dăm crezare spuselor lui Aristotel ori ale lui Ovidiu, dar ele nu pot fi luate ad-literam. Pe Aristotel, în cele de mai sus, nu-l putem crede pe de-a-ntregul fiindcă nu trecuse pe aici, scria din auzite, cum s-ar spune, şi, în plus, era interesat de întregul lumii, nu se pierdea în amănunte. Iar nefericitul Ovidiu nu scria pentru viitorii cercetători ca noi, ci pentru prietenii lui de la Roma. Poate chiar pentru urechile împăratul Augustus, care-l exilase şi de la care aştepta îndurare şi aducerea lui acasă din lume barbară. Exilatul – oricare - e sensibil şi nu se bucură de ce vede într-o ţară în care a fost aruncat fără să-l întrebe cineva dacă-i place. În plus, Ovidiu avea toate motivele să nu-i placă spaţiul şi clima noului (şi veşnicului, cum se va dovedi) domiciliu forţat: trăise toată viaţa în Sud, sub Soarele odihnitor al Cetăţii eterne, iar picioarele lui nu simţiseră până atunci pământul îngheţat, erau obişnuite să calce doar dalele de marmoră ale palatelor imperiale. Aici, la Tomis, dalele de marmoră sunt de gheaţă: „Cînd însă trista iarnă îşi arată hâda ei faţă/şi pămîntul s-a făcut alb de gerul ca marmura,/ cînd se dezlănţuie Boreas (Crivăţul — n.n.) şi se aşterne zăpada sub Ursă;/ populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură.” (Tristia (Tristele) şi Epistolae ex Ponto (Scrisori din Pont).

Dar dincolo de durerile lui reale, aflăm de la Ovidiu şi ce ne interesează pe noi: cum erau (sau cum îi vedea el) oamenii de pe aceste meleaguri.

- Ei se feresc de gerurile grele îmbrăcînd piei de animale şi pantaloni cusuţi; numai faţa li se vede din tot trupul.

- Iarna, când îngheţa Istrul, pe unde alunecaseră corăbiile, ei merg ca pe drum.
- Copita calului izbeşte undele încremenite de ger;

- Pe aceste noi poduri de gheaţă, pe care se scurge de obicei apa, „boii sarmatici trag carele barbare" (Tristele, III, 10).

- Când sciţii din Nord năvălesc să prădeze, localnicii fug în toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele, iar avutul lor nepăzit cade pradă jafului.

- Ţarina părăsită şi nelucrată ajunge pârloagă. „Nimeni nu mai brăzdează pământul, cu mâna pe plug..."

- Barbarii nu cunosc limba latină, iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
(Tristele, V, 2).

- „Păstorul cânta din fluierele lui lipite cu smoală, ţinând coiful pe cap, iar fricoasele oi se tem (aici) de războaie, nu de lup.

- Locuitorii abia sunt apăraţi de întăritura făcută şi chiar înăuntrul cetăţii gloata barbarilor, amestecată cu greci, provoacă teamă;

- Barbarii locuiesc împreună cu grecii, fără deosebire, şi ocupă cea mai mare parte din case.
- Un grec, chiar dacă nu s-ar teme de localnicii geto-daci, tot i-ai putea urî, văzându-le trupurile acoperite cu piei şi părul lung.

- Un grec ca Ovidiu se simte şi el barbar, chiar declarând-o, evident ca să-şi plângă exilul: „Eu sînt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni: când aud cuvinte latineşti, geţii râd prosteşte".(Tristele, V, 10).

- Geto-dacii îi tratează cu omenie pe greci. 

- Ei preţuiesc şi respectă ginta latină.

- Nu au complexe de inferioritate: Ovidiu relatează cum într-o adunare, un bătrân get care-l ascultase vorbind despre amiciţie, afirmă: «Şi noi, bunule oaspe, cunoaştem numele prieteniei, noi, care locuim departe de voi, la Pont şi la Istru » (Epistulae Ex Ponto, III, 2, v. 43—44). 
- Agricultura şi creşterea oilor erau ocupaţii de bază ale locuitorilor Daciei Pontice.

- Oile au aici lâna aspră.

- Duşmanul e omniprezent: abia dă răgaz agricultorului să sape pământul.

- Femeia nu lucrează lâna, ci pisează darurile [zeiţei] Ceres.

- Femeile duc pe vârful capului urcioare grele cu apă ...

- „Viţa de vie nu se împleteşte pe ulm." (Ex Ponto, III, 8).