Anghezi, cel fără prejudecăţi

Prima jumătate a secolului al XX-lea stă sub semnul stilistic al lui Tudor Arghezi, personalitate artistică puternică, laborioasă, ieşită din tipare şi aflată într-o relaţie specială cu cuvântul: mereu în căutarea lui, aproape prins de fiecare dată, ţintuit în vers sau în proză, pus să nască pui, asistat de la naştere şi până la maturizare, exploatat şi din nou pregătit pentru iarnă, îngropat ca să moară şi aşteptat să nască în ajunul paştilor.

Pentru Arghezi, peste care probabil nu trecea o zi fără să slefuiască diamantul cuvintelor, nu doar operaţia în sine era miraculoasă, ci chiar cuvântul era plin de stanietate. “E miraculos cuvântul pentru că la fiecare obiect din natură şi din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată şi esenţială a naturii şi omul poate crea din cuvinte, din simboale toată natura din nou, creatã din materiale în spaţiu şi o poate schimba. O mie de tone de pietriş sunt chiar pietrişul şi dacã din ele nu aş putea face decât macadam, cu simboalele lor eu pot face orice, afarã de macadam închipuit. Cuvântul permite evocarea şi punerea în funcţiune a tuturor puterilor închipuite şi sacre. O idee se face act, scoborâtã în cuvinte. Dar cuvântul însuşi, alãturat unei împrejurãri descrise, are o viaţã personalã, împrumutatã de la lucruri, şi el poate ajunge o putere de sine stãtãtoare.

Meşteşugul cuvântului a cernut şi cerne fãrã rãgaz lumea şi sufletul ei şi a dat naştere literaturii şi elocvenţei.

Un cuvânt numeşte, alt cuvânt îl pune în mişcare, un alt cuvânt îi aduce lumina. Un cuvânt cântãreşte un miligram şi alt cuvânt poate cântãri greutatea muntelui rãsturnat din temelia lui şi înecat în patru silabe. Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi la izvoarele pornite din ele; într-un cuvânt se face ziuã şi în alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapãrã ca pietrele, sau sunt moi ca melcii. Ele te asalteazã ca viespile sau te liniştesc ca rãcoarea: te otrãvesc ca bureţii şi te adapã ca roua de trandafiri. Chimia, aplicatã la culori şi parfume, este o copilãrie comparativ cu magiile foarte vechi, pe care le realizeazã cuvintele, de la primele cântece şi basme despre Dumnezeu şi om...”[1]

Tudor Arghezi a fost recepţionat de la început ca un poet de excepţie şi unora li s-a părut firesc sã-l aşeze alãtuti de Eminescu. Ralea notează fără echivoc că Arghezi este cel mai important poet de la Eminescu încoace. Fireşte, aşa cum se întâmplã îndeobşte cu spiritele de excelență nu au lipsit contestaţiile şi ele continuă şi astãzi. Unii nu acceptă ideea că lângă Eminescu ar mai putea fi aşezat şi altcineva, alţii înţeleg greşit remarca lui G. Călinescu atunci când vorbeşte despre nefirescul existenţei unui singur mare poet într-o literatură. Şi tot alţi îl contestă pentru că nu-l pricep, în mod sincer (nu ne interesează, precum se vede, detractorii) ei nu au acces la estetica argheziană, mai aproape de scopul nostru, nu-i înţeleg gustul. Nu este mai puţin adevărat că într-o perioada literarã deosebit de fecundă - ne referim acum la epoca dintre cele două războaie mondiale - în care au scris şi au impus noi modalităţi de expresie Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia (cei trei mari B., cum au fost numiţi) este dificil să-l extragi pe Arghezi şi să-l aşezi deasupra tuturor. Şi nu este vorba doar de cei trei de mai sus. Ion Pillat, Adrian Maniu, Ion Vinea, Dan Botta, Radu Gyr bat şi ei la fel de insistent la porţile nemuririi, sosiţi toţi tot în urma unor fructuoase alergări şi nu neaparat cu tălpile rănite şi picioarele pline de praf.

Problema, aşadar, nu este de a stabili un clasament şi de a lămuri (dacă se poate o dată pentru totdeauna, cum doresc unii!) cine este primul poet dupã Eminescu, ci de a stabili rolul unuia sau al altuia în dezvoltarea poeziei româneşti, pentru momentul istoric pe care îl traverseazã sau, şi mai mult şi acolo unde este cazul, pentru dezvoltarea generalã, continuã a versului românesc.

Pe bunã dreptate, Ov. S. Crohmãlniceanu considerã cã “nu atât apariţia lui Tudor Arghezi este miraculoasă, coincizând cu înnoirile aduse de mişcarea simbolistã, cât transformarea fundamentalã pe care a suferit-o prin el poezia românească. ”Numai astfel pusă problema se poate ajunge la un rezultat corect (în cazul artei, cât mai aproape de... corect, fiindcã nu existã posibilitatea verificãrii rezultatului, iar când se poate, dupa trecerea timpului, silitorul elev care a obţinut rezultatul corect nu mai existã şi deci nu se poate bucura de laurii victoriei. Aşadar, credinţa cã ceea ce facem va fi rãsplãtit este necesarã şi aici...). Şi putem subscrie la observaţia că, practic, de la Eminescu încoace lirica româneascã n-a cunoscut prefaceri mai adânci”. “Arghezi a silit-o sã parcurgã, arzând etapele, în aceiaşi ani, momentul post-simbolist al revoluţiei poetice moderne din prejma primului război mondial şi sã se sincronizeze pe deplin cu spiritul veacului.“ Sunt asadar poeţi care-şi obligã contemporanii şi chiar urmaşii sã scrie o altfel de poezie de cea pe care ar dori-o asemeni celor pe care le-au învãţãt cândva. Arghezi este unul dintre ei, dupã apariţia volumului “Cuvinte potrivite “ - 1927 - a devenit imposibil pentru un autentic poet sã mai scrie ca înainte.

Acelaşi lucru s-a întâmplat, câteva decenii mai târziu, dupã apariţia lui Nichita Stãnescu. Aşadar dacã nu apariţia sa este miraculoasã, cum nu este nici a lui Eminescu, deşi s-a încercat acreditarea ideii cã nimic n-ar explica apariţia unei a semenea forţe poetice (“unui asemenea geniu“ era o formulă “a unui asemenea meteorit”, era alta), miraculoasã siguranţa cu care Arghezi prevede direcţiile de dezvoltare a poeziei în viitor, capacitatea lui de a renunţa la ceea ce va părea vetust la un moment dat şi intuirea noului, a cãilor nebãtãtorite, dar rodnice, redescoperirea magiei cuvintelor, capacitatea de a utiliza vocabule banale, curajul introducerii neologismului şi, nu în ultimul rând, descoperirea subiectelor considerate nepoetice pânã la el. “Poezia fiorului religios, poezia sentimentului cosmic, poezia chtonicã, poezia vizionarã, poezia terorii mistice, poezia primitivitãţii, poezia universului domestic, poezia rãzvrãtirii, poezia metamorfozelor materiei, poezia jocului, poezia ingenuitãţii, poezia absurdului îşi aflã punctele de plecare în opera lui. Arghezii e placa turnantã a liricii romãneşti noi. Tot el a sãvârşit miracolul unei fuziuni perfecte între tradiţie şi modernitate, încât amândouã au putut sã-l revendice cu o egalã îndreptãţire.“[2]

Deşi ştim cã Arghezi este apreciat de la început de Al. Macedonski, poet simbolist, pentru care sunetul, muzicalitatea sunt esenţiale, avem surpriza să constatăm cã nu muzicalitatea este idealul sãu în poezie, ci plasticitatea. Substanţa aerianã trebuie închisã, în viziunea sa, “în forma de gheatã a laturilor corecte”, “într-o cristalizare geometricã”. (De altfel prea mult n-ar trebui sã ne mire, totuşi, aceastã preferinţã pentru plasticã, dacă ne amintim cã Arghezi a fost şi un excelent cronicar de expoziţii, iar pictorii vremii au avut în el un fervent susţinător). Iatã, aşadar, cum susţine Arghezi simbolul: ”Ideea are nevoie de plastic pentru a fi exprimată; plasticul e perceptibil ochiului şi susţine concepţiunea; mintea după ce s-a folosit de el îl strãpunge şi-l lasã în urmã - simbol”.

În ceea ce priveşte conceptul de “poezie nouã“, Arghezi are alte pãreri decât contemporanii sãi şi nu evitã s-o spunã pe un ton virulent, caracteristic pamfletarului:” La Bucureşti, dilemele ocazionale de la Paris au luat proporţiile unei vaste concepţiuni, bazată pe numãr şi pe izmeniturã (...) Oameni foarte ”nesimbolici” fabricarã echivocuri sonore şi greţuri poetice bogate-n sentimente ca pâsla. Şi pentru a nu se hotãrnici ridiculul, se mai titrarã ”simbolişti instrumentişti”.

Crezul artistic cel mai categoric îl constituie, se pare, articolul împotriva lui Liviu Rebreanu intitulat “Cum se scrie româneşte.” Este o condamnare fără apel a romanului Ion. Evident nedreaptă, dar pe noi ne interesează să vedem care este conceptul stilistic al fostului monah. El mărturiseşte cã, jignit în simţu-i estetic, nu reuseşte sã treacã peste pagina 27 a romanului. Ce este frumos, e urmãtorul fapt sesizat de criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu: Arghezi nu jigneşte autorul, el are probleme cu arta nu cu artistul. Totuşi, cred cã lui Rebreanu i-ar fi convenit sã-l facã gângav, chior, mut şi prost. Arghezi are însã alte arme: ”Un artist se spânzurã şi nu dã la tipar asemenea rezultate. Demnitatea literarã îi impune un rol activ în spectacol, o atitudine în cuvinte, o frânturã în imagini, o iuţire şi o abreviere lapidarã, un ritm - o mie şi una de sarcini pe care trebuie neaparat sã le rãstoarne scriitorul. Ceva sã umble prin fundul cuvintelor, sã le reânsufleţeascã, sã le croiascã un destin, sã le stãpâneascã şi sã le comande.

Limba nu poate sã fie o magazie şi un depou de unelte sterpe ca dicţionarul, decât în cărţile proaste... Dacă literatura s-ar numi numai actul de-a aglutina privelişti şi personagii şi de a le pune într-o carte, literatura ar fi numaidecât dedesubtul realitãţii, pe care copistul şi anecdotistul le adunã în sac, private de viaţa lor. Şi aci încep, mi se pare, şi vocaţia şi talentul şi arta; să substitui vieţii materialelor în libertate, o viaţă esenţială, concentratã, compatibilã cu constrângerile şi disciplina artei. În dozajul acestei vieţi, în felul cum o dozează, în abilitãţile, violenţele şi farmecele pe care le pune în joc, se vede artistul şi în raport cu această singurã muncã de zãmislire, care n-ar fi numaidecât o muncã şi ar fi mai mult o inspiraţie subitã, se cunoaşte artistul”.[3]

Şerban Cioculescu, poate cel mai autorizat critic al operei argheziene, afirmă că textele argheziene confirmă o concepţie “profetică şi călugărească”. Profetică pentru că scrisul lui este dinamic şi clocotitor, biciuitor, am afirma, fără umor şi îngăduinţă. “Călugărească în înţelesul răbdării benedictine, al înflorării încete, al migalei savante”.[4]

Contestat la apariţia volumului Cuvinte potrivite, în 1927 (că doar pe mulţi popise şi el!), Arghezi răspunde o dată atacurilor:”am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase,cuvinte cu râie: le-am excitat aroma,le-am avivat rănile cu sticlă pisată şi le-am infectat pe unele complet; şi cum de la ele la azur e o distanţă directă, o corespondenţă, am făcut pe cale artificială şi cuvinte oglinditoare sau străvezii şi am silit să intre în lumina lor eterogenul, ca într-o vitrină de optician ambulant. Mai pe scurt, m-a posedat intenţia de a împrumuta verbelor însuşiri materiale, aşa încât unele să miroasă, unele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau musculate şi cu păr animal”.[5]

Interesantă este concepţia lui Tudor Arghezi despre ceea ce noi am numi inspiraţie şi tehnică. Întâi câteva versuri dintr-un poem intitulat simplu „Un cântec”:

„Le-am muncit

Dar nu le-am iscusit.

Le-am lucrat, nu le-am făcut.

Am fost ca un ostenitor mut

Care-a grăit şi nu şi-a dat seama:

Eu am prins numai războiul şi scama.”

Şi iată comentariu lui Cioculescu: ”Întâiul termen al disocierii este foarte limpede: artistul care iscuseşte este vizionarul; Arghezi se scutură de acest fel de muncă, la care sufletul poate să nu participe.Mai departe, deosebind între “a lucra” şi “a face”, înţelege să repudieze confecţionarea, munca neartistică, a lucrului în serie. Remarcabile sunt versurile în care poetul se compară cu ostenitorul mut, cvare a grăit fără să-şi dea seama: în acest al treilea termen al disocierii, artistul stăruie să aplece balanţa în sensul genezei inconştiente a operei de artă, chiar când poetul îşi munceşte şi îşi lucrează versul. În sfârşit, când poetul religios afirmă cu modestie că meritul său se reduce la materialele de lucru şi la unelte (scama şi războiul) cuvântul său nu mai poate fi primit decât cu circumspecţie, deoarece lucrul, după cum am văzut, nu s-a efectuat singur. 

Întrebarea ce s-ar mai putea pune este următoarea: în ce măsură arta lui Arghezi este lucidă? Ca în toate lucrările spiritului, săspunsul nu poate fi de natură cantitativă, cu procentaj exact. De bună seamă însă, luciditatea lui Arghezi este unul din factorii artistici cei mai considerabili. Oricât şi-ar prezenta poetul arta ca o manufactură mai isteaţă, nu l-am putea niciodată jigni, crezându-l pe de-a-ntregul".[6]

Prozatorul. Se ştiu mai puţine, din păcate, despre arta prozatorului Tudor Arghezi, socotit de critica literară şi de cititorii avizaţi unul dintre cei mai însemnaţi prozatori din perioada interbelică. Tudor Vianu socoteşte că proza românească nu a atins niciodată nivelul la care a ajuns prin Arghezi, “cel mai de seamă artist contimporan al cuvântului”. O privire, ricât de fugară, în epocă – şi poate şi după aceea – ne va convinge că Vianu are dreptate:”Obiecţiile pe care le-a stârnit în unele cercuri s-au adresat rareori artistului. Au putut fi atacate atitudinile sau temele artistului, nu mijloacele sale de artă. Dacă uneori a displăcut ce scrie Arghezi, rareori a fost contestat cum scrie”[7]. Şi aceasta fiindcă este imposibil ca lui Arghezi să nu i se observe originalitatea. Nu acea originalitate căutată, pornită din snobism, ci organică, o formă impusă să gândirea lui neîncadrabilă în tipare, de viziunea personală asupra lumii şi de o simţire inconfundabilă.În acest caz, “Arghezi rămâne un artist prodigios, al cărui scris posedă mari însuşiri de forţă şi preciziune, stăpân pe o imaginaţie ingenioasă, un meşter suveran al limbii, adusă să vibreze sub pana sa, cu accente necunoscute până la dânsul. Rareori a existat un scriitor la care actul artistic al scrisului să fi sugerat mai puternic impresia libertăţii creatoare. Foarte deseori regulile sintaxei, ordinea topică a cuvintelor, înţelesul propriu al cuvintelor sunt deopotrivă călcate, fără ca scrisul lui Arghezi să trtezească sentimentul unei limbi false”.[8]

Se observă destul de uşor că multe din paginile lui Arghezi, fie de poeme fie de proză, sunt sărituri peste obstacole pe care artistul şi le-a ridicat în faţa proprie-i alergări. Şi se mai poate băga de seamă că Arghezi nu este în competiţie cu nimeni, el se întrece doar cu sine, deşi la începutul activităţii sale influienţa lui Eminescu era vizibilă. Mai târziu, însă, poetul matur priveşte arta ca pe un joc sublim, o cursă cu obstacole care nu are câştigători şi învinşi, şi la care, probabil, este mult mai importantă alergarea decât câştigarea premiului. Privită din afară munca lui nu pare să aibă sens, poate nici nu este muncă, poate nu-i înţelege nimeni sensul. Un copil, fiul lui, o percepe astfel, evident, cuvintele fiind ale artistului care-şi închipuie ce înţelege (sau nu înţelege) cel ce se uită, fie el fiinţa cea mai apropiată: ”Tare-mi place în odaia ta, în care stai şi-ţi cheltuieşti luminile ochilor la lumina lămpii. Ce faci tu? Când mă culc şi când mă scol, tu ţii o surcea neagră în mână şi o duci pe o hârtie albă. E tot ce-i mai negru în casa noastră, şi tot ce-i mai alb. Mă uit cum iei în ciocul condeiului o picătură de cerneală şi cum mergi cu ea o bucată de vreme, pe foaia de hârtie. Slove faci? Aşa mi-ai spus. De ce-i fi făcând slove? Şi pentru cine le faci? Mai ai tu o fetiţă pe care nu o ştiu, un băiat? Nu-i adevărat. Tu faci slove pentru tine, fiindcă eşti cu toate mustăţile tale şi cu toată vocea ta groasă, un copil bătrân. Tu nu eşti serios. Dacă ai fi mai serios, te-ai fi apucat de alt meşteşug şi ai fi plecat de acasă cu ghiozdanul, la catedră sau la tribunal, sau măcar ai vizita în fiecare zi niscaiva domni miniştri. Te-ai fi ales măcar deputat şi ţi-ai fi găsit şi tu un stăpân”.[9]

Da,da, iată de ce nu este artistul serios, fiindcă n-are stăpân şi vrea să-şi păstreze libertatea. Adică amintirea copilăriei, starea de puritate. Ne fuge mintea la spusa Domnului Isus : dacă nu veţi fi ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor…Artiştii sunt ca nişte copilaşi şi s-ar putea să aibă în ceruri rezervată o masă cu nisip, creioane colorate, pânze de cer pe care să picteze şi munţi de granit pentru săpat poeme cu stilete de diamant stelar.

Până atunci să observăm câteva tuşe măiastre în uvertura Ce-ai cu mine, vântule:

1. ochii au lumini, pentru că sunt creaţie divină, lampa are doar lumină, la singular, e creaţie umană şi are deci o singură dimensiune.

2. Demitizarea uneltelor, care, n-au în sine nici o valoare. Poetul ţine o surcea în mână, nu stilou Parker, căci nu uneltele creează.

3. Arta și preocuparea pentru ea sunt permanente: când mă culc şi când mă scol – scrisul nu este un hoby de sfârşit de săptămână.

4. Din aceste extreme – tot ce-i mai negru şi tot ce-i mai alb – naşte artistul ceva.

E greu de înţeles cum şi ce produce el.

5. Dacă se pune problema utiltăţii, nu se ştie ce, de ce şi pentru ce face slove artistul.

6. Mai ai tu o fetiţă, un băiat?. Cel întrebat nu răspunde. Cel care chestionează nu crede rostitul sau nerostitul răspuns. Apar însă cuvintele nu-i adevărat. Cine cunoaşte biografia lui Arghezi e încântat de delicateţea prezentă în acest spaţiu gol : Arghezi mai avea un copil, în afară de Baruţiu şi Mitzura, dintr-o altă căsătorie…

7. Şi aşa mai departe până când se alunecă în pamflet, că nici artiştii nu sunt nişte îngeraşi, folosesc şi ei cuvintele, uneori, ca să lovească; dar cel mai adesea, ca să se apere.

Să urmărim spusele copilului şi gândirea tatălui, în aceleaşi cuvinte:

“Peste drum de noi mai stă o fetiţă, şi Tătuţul ei face slove şi el. Am auzit că nu le nimereşte şi nu le face frumoase ca tine, dar, vezi, el a cumpărat casele în care stă şi încă vreo câteva, şi el călătoreşte prin minunatele ţări streine, cu bani mulţi şi cu însărcinări pe care tu nu le ai”.[10]

Dacă formula limbaj de lemn, folosită de cei care nu sunt capabili să se exprime în cuvintele lor şi apelează la şabloane, este o expresie sugestivă şi uşor de înţeles, lui Arghezi i s-ar potrivi o altă formulă, aflată la antipod : limba de plastilină. Arghezi poate face orice din limba română. El ia acest material la înemâna oricui şi face din el ce doreşte. În mâna lui limba e bici, joardă sau nuia fermecată de alun; e braţul care loveşte sau degetul care mângâie, otrava care ucide ori parfumul de trandafir. Cu ea blesteamă fără chip de întoarcere sau binecuvintează în veac.Asemeni lui Moise în vechime, el nu se sfieşte să împartă cu toiagul apele şi sub călăuzirea Marelui Cuvânt, prin apele Mării Roşii să se calce ca pe uscat sau să se afunde în mlaştină. Prin Arghezi, Domnul limbii române face să adie un vânt uşor care alungă mlaştina rea a vorbelor sau agaţă de gâtul celui sancţionat greutatea pedepsitoare a blestemului pentru trei generaţii.

Asociaţii surpriză, pe care doar mintea lui le-ar putea născoci, îi sunt alături la tot pasul. Numai el ar putea găsi ceva comun între oi şi împăratul Franţei: ”La miezul nopţii, trec, din munte spre baltă, clopotele târlei ( noi toţi am fi spus că trec oile, el vede clopotele trecând – n.n.). Când au adormit copii demult, şi plugarii şi boii,şi, de somn, au uitat să cânte cocoşii ( ceva imposibil, care nu s-a întâmplat de la facerea lumii, se întâmplă acum în modul cel mai firesc : de somn – n.n.), oile călătoresc.Bordeie în peregrinare, aţipind poate în mers, ca soldaţii lui Bonaparte, ele urmează linia drumului albindă, strânse de aproape, cojoc lângă cojoc ( înlocuirea fiinţei cu imaginea produsă de el prin produsul finit, familiar oricui – n.n.), copite mici lângă copite mici, ca o insulă de umbră care se mişcă lin prin întuneric”.[11] Şi toată această risipă de praf solar pentru a descrie deplasarea unei târle de ciobani dintr-un loc în altul.

Uneori cuvintele sale sunt rugăciuni sacre, par copierea aidoma a unor gânduri intime. Sinceritatea e totală: ”Mă rog ţie, Doamne, şi nu ştiu cui mă rog şi de ce. Sufletul mi-e plin de o bogată durere, ca o corabie de mărgăritare, ce-şi poate pierde tezaurul la o răscruce de talaze.Durerea mea trebuie să o împărtăşes cuiva, şi niciun om nu-i în stare să mi-o priceapă şi nu are auzul de care sufletul meu simte nevoie”. Poetul este pregătit pentru o renunţare totală la sine, naşterea din nou e viitorul pas: ”Mă rog ţie pentru că ţi-s stelele frumoase, pentru că ai urzit azurul, pentru că ai făcut caprele şi copacii şi ţi-ai răspândit fiinţa ta în toate seminţele şi în toate făpturile, cu care, fără voia mea, mă simt legat, fie că tu ştii sau nu ştii. Mă rog ţie, Doamne, să nu mai fiu eu însumi”.[12] Altădată ruga lui e ca un psalm: “Dă-mi Doamne, ştiinţa să te înţeleg, dacă n-am decât părerea că te simţesc. Mintea mea nu Te poate scruta, gustul meu nu Te cuprinde, auzul şi văzul meu nu te deosebesc. Mărginit la simţuri, nu te pot nu te pot cerne în sita lor. Ca şi o umbră tu treci prin ele, şi ciurul rămâne gol. Să cred ce mărturisesc viclenii şi hoţii lor, nu se poate, - şi nici cu proştii nu mă adun, ca să-l tâlmăcesc. Dacă fierbinţeala mea şi munca mea de singurătate nu sunt sunt în stare să se apropie de Tine, cum s-ar putea bănui că poţi încăpea în vicleşugul lor?”.[13] Rară o asemenea sinceritate totală. Curând suferinţa lui devine suferinţa cântăreţului. Prin cântec, exista şansa izbăvirii, apare speranţa: ”Cântă, vioară, cântă! Parcă-n glasul tău ceva seamănă cu şoaptele zburătoare ale lui Dumnezeu.

Cântă lin, şi apoi fă-ţi hohotul repede! Varsă-te, jăluieşte-te, destramă sufletul meu între coardă şi arcuş. Suferinţa mea de-a de-a te asculta e fără de margini, ca firul rotund, de-a lungul căruia lunecă steaua dimineţii, cel din urmă bob al metaniei de cleştar.

Tu trebuie să ai pe Dumnezeu în tine, pentru că lăutarul care te-apasă cu bărbia, ca să gemi, e din proştii aceia cărora Dumnezeu le-a spus adevărul. Toate vitele necuvântătoare îl ştiu, pentru că tu li le-ai şoptit printre coarne. Şi vitele îl tac, încremenite de-a fi tăinuitoarele tale”.[14]

Disperat de ce vede în jur, de abaterile grosolane de la porunca Domnului, poetul, ca un Iov modern, ridică mâinile spre cer şi pune întrebări – el vrea să ştie care este cauza, ce explicaţie ar putea avea ce se întâmplă: “Pentru ce, Doamne, atâta cruzime şi atâta măcel în grădina ta frumoasă?

Unul mai viu ne tot pândeşte ca să ne ucidă: că suntem floare, pasăre sau altă făptură, mare sau mică. Toţi suntem bolnavi de sfârşit, şi toţi purtăm în noi, ca nişte cutii, numai îmbucătura altora mai fălcoşi.

Este drept să ne înghiţim unii pe alţii? O floare înăbuşeşte o floare: un om pe alt om îl omoară. Este drept?”[15]

O viziune apocaliptică, sfâşietoare apare în capitolul VIII al aceleiaşi Vântule, pământule. E un eseu, un poem, o schiţă. Este un gen literar nedefinit. O însemnare care nu seamănă cu nimic din ceea ce ne este familiar. După modul adresării, am avea de-a face cu o rugăciune.Tonul e intim, spovedania e totală. Subiectul însă depăşeşte marginile unei rugăciuni. Este integrat în strigătul său întreaga istorie contemporană – şi nu numai. Tudor Arghezi suferă de boala secolului, tot ce se întâmplă pe planetă îl afectează şi pe el. El cunoaşte bine canonul biblic, ştie cum trebuie să înceapă şi să se termine o rugă. Inedită este cumularea păcatelor. Inedite sunt cuvintele volosite: când preţioase, cânnd fruste. Diamantele se rostogolesc printre bolovani de humă, pământ neroditor alături de grohotiş. Nu ne plictisim să cităm, permiţându-ne să fragmentăm poemul după voia noastră pentru a sugera poezia care se ascunde în fraza, aparent banală, a lui Arghezi:

”Tatăl nostru,

carele eşti în ceruri,

încă nu s-a împlinit

voinţa ta pe pământ,

după rugăciunea cea de mai nainte [...]

Ei nu şi-au iertat

unii altora greşelile,

ci şi le-au înmulţit,

fiecare pe ale lui,

cu fapta lui Cain,

fratele lacom şi trufaş.

Întocmai ca la începutul veacurilor,

dintr-unul au ieşit doi,

şi din doi două sute,

cu ura lui fiecare,

cu un venin

care cere gingiilor

să rupă şi limbilor să înţepe.

Ţara, plină de muşuroaie,

s-a sălbăticit,

grâul piere în spice,

spicele se schimbă în ghimpi;

arici şi şerpi în toată balta şi în munţi,

şi o aşteptare de încăierări înnodate în crâmpei de întuneric.

Porumbul face făcăleţe şi cepuri.

Scârbit de faţa oamenilor noştri,

întorşi către cârtiţi şi broaşte, soarele nu se mai arată nici în fereastra celui nevinovat şi cinstit.

A fost ispita mai vie

omenia

Şi scriptura mai puternică

Decât sfatul rugăciunii.”.[16]

Să nu ne lăsăm înşelaţi de prejudecăţi şi să socotim că avem de-a face cu un artist răzvrătit, care este nemulţumit de toţi şi de toate. Arghezi este nemulţumit în primul rând de sine. Este nemulţumit pentru că are unh cod moral pe care ar dori să-l respecte. Pentru că vrea să salveze şi pe alţii, nu să trăiască singur. Arghezi cunoaşte calea: “Mai e timp să te mântuieşti, putregaiule, fratele meu. Mai e timp să scapi, că te frământă un chin al tău zănatec, acum când nu mai poţi duce la gură paharul din care te adăpai cu beţie, şi când picioarele tale caută cruciş. Scoală! Scutură-te şi săi peste zidurile mohorâte ale temniţei tale, în bătaia soarelui mare.

Nu e greu să te mântuieşti, fratele meu. Uită de tine numai o seară, numai o zi, din încruntarea ta fără noimă, dumireşte-te până în zarea pe care n-ai mai zărit-o, - şi spune-ţi, tu, ţie, ce vezi: lumina lui aril, aprinsă pe ramuri şi-n miile de candele pitite-n iarbă, făcliile plopilor, păsările cerului albe.

Un talaz de înviere învăluie lumea şi trezeşte ţărâna, odată cu scularea din giulgiu a lui Iisus. Ce nu învii şi tu? Că dacă vei muri de tot, mortule pe jumătate, fratele meu, tu nu mai învii niciodată.

N-ai lăsat în urma ta nici semnul căinţei, care-i o mireasmă dulce, ridicată din amurg. Al doisprelea ceas e pe cale să se isprăvească. Îl auzi, fratele meu?…Mai e o jumătate de ceas, mai e un sfert, au mai rămas zece minute…Mai poţi învia, te mai poţi mântui, fratele meu (…).[17]

O pagină demnă de Apocalipsa Lui Ioan.

Încerce câți poeți vor să se bată pentru locul al doilea, căci Acel de pe primul loc nu a fost încă de niciun poet contestat, ci doar de unii care nu sunt nici poeți, nici prozatori, nici critici sau istorici literari. Cel care l-a contestat pe Eminescu, eternul limbi române, s-a aruncat singur din mocirla politicii în deșeurile vegetale, care își pierd chiar și putoarea.

Pentru locul al doilea se urcă sau sunt împiși versificatori vremelnici. Dacă vorbim de locuri, și locul de lângă Eminescu e câștigat de Arghezi. Bată-se poeții să fie poeți, locurile sunt date de Dumnezeul limbilor.

________________________________________

[1] Tudor Arghezi, “Tablete de cronicar”, 1960, pag.75-76.

[2] Ov.S. Crohmãlniceanu, „Literatura românã între cele douã rãzboaie mondiale”, vol. II., Editura Minerva, Bucureşti, 1974.

[3] Tudor Arghezi, „Cum se scrie româneste”, în Cugetul Românesc, I,7, 1922, apud Serban Cioculescu, „Introducere în poezia lui T. Arghez”i, Bucuresti, Editura Minerva, 1971, pag.189.

[4] Serban Cioculescu, Op.cit.,pag192.

[5] Idem, pag.195.

[6] Idem,pag.199

[7] Tudor Vianu, „Arta prozatorilor români”, vol.II, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1966, pag. 96.

[8] Idem, pag.97.

[9] Tudor Arghezi, „Slovele”, în „Ce-ai cu mine, vântule”, Bucuresti, Editura Minerva, 1970, pag.387.

[10] Idem, pag.389.

[11] Tudor Arghezi, „Târla”, în „Ce-ai cu mine, Vântule”, ed.cit.,pag.83.

[12] Tudor Arghezi, „Vântule, pamântule”, în „Ce-ai cu mine vântule?”, ed.cit.,pag. 122.

[13] Idem, pag.124.

[14] Idem, pag. 126.

[15] Ibidem.

[16] Tudor Arghezi, Op.cit.,pag. 127.

[17] Tudor Arghezi, op.cit.,pag. 129.