Moby Dick

Moby Dick

O balenă cât un transatlantic,

Am călărit astăzi, iubito,

Să pot ajunge pe țărmul

Care-ți oglindea chipul.

Pe un nor cât un ocean

M-am agățat cum se ține dorul de adolescenți

Și când am sosit

Luna-ți furase chipul

(Cum doar tu îmi citești

Nerostitele pofte).

Nu știu ce voi face mâine

Când mi se va cere

Să-ți rostesc numele:

Ființă îmi ești,

Respirație ești,

Febra îndrăgostiților

Îți desenează chipul,

Sau totul e jocul desenelor

Din abecedar.

Mâine, spre ziuă,

De îndată ce va răsări Soarele

Am să-l leg de un vers

Și lumini nu va da

Până nu-mi va spune

De ce cântă cucul înaintea

Venirii tale.

Dragoste necitită,

Frunze de salcâm luate de vânt,

Mierea cu ghimpi păstrată

Pentru regina care roiește.

O petală se află între

Coperțile cărții mele

Încă nescrisă.

Sub ea

O semnătură rotundă,

Ușor alungită.

Lacrima.

Marea, zodia inceputului

Marea, zodia inceputului

Cât te iubesc, nemărginire,

Indiferent de forma în care pozezi

Sau te ascunzi:

Cer nesfârsit

Care-mi arată dimensiunile

Neînchipuirii,

Pământ care se termină unde începe,

Apă din care s-a scos hrana primului

Și ultimului om

Carnea din care l-ai extras pe Adam,

Bunul și tristul meu străbunic.

Un pescăruș îmi arată

Că sunt deasupra lui

Cu tot zborul rasei lui fără teamă.

Eu am vocația tristeții

Și știu să mă întreb de unde viu,

El cunoaște doar hrana

Și semnele furtunii.

Iți amintești, iubito, de noaptea

În care fulgerau planetele

Trimțându-și bezele?

Ai promis că nu vei uita

Ochii mei care semănau cu adâncul apelor.

Azi, privind cum se sparg valuri

De țărm

Am învățat

Prima literă

Din alfabetul eternității.

Numără până la doi

Și oprește.

Degetele următoare

Ne vor aminti că ne așteaptă

O altă mare.

HARTA de Ion Pillat

Sînt satul strîns în punct pe o hîrtie:

Paing în drumuri negre, ca-ntr-o piasă.

Privindu-mă şcolarul o să ştie

Ce nume port, in ce judeţ şi plasă.

Atîta tot; căci oameni, vetre, locuri

Şi cîmp, şi crîng, şi brazdă, şi livadă

Şi cerul minunat cu mii de jocuri

 De raze şi de umbre — n-o să vadă.

Grafia păsării îndrăgostite

Ne vom îmbăta de zborul pescărușilor

Singurele ființe

Înrudite cu omul:

Ei părăsesc țărmul,

Înfruntă furtuni

Și se întorc de unde au plecat

Povestind aventuri.

Eu însumi, la întoarcere

Am să pictez vântul,

Cum roade el din nisipul

Infinitului nestatornic.

Voi vorbi despre o scorbură

Dintr-un castan

În care aș fi vrut să-mi fac locuință,

Chiar fructul lui mi-ar fi fost de ajuns.

Tatăl meu, nemuritul,

Mi-a dat totdeauna mai mult

(Visam o odaie și mi-a dat trei:

Una pentru efemerul meu trup,

Una pentru spălarea picioarelor

Iar cea de a treia perntru privitul cerului).

În palatul cu ieșire la mare

Voi număra pescărușii.

De când m-am trezit

A trecut doar unul.

Știu și de ce:

O aripă erai tu,

O aripă eu.

Dumnezeu era zborul.

Renunțarea la colțurile pătratului

Nu puteai să dormi

Azi noapte

Și-am crezut că ai coșmaruri,

Că zmei și feți-frumoși

S-ar încăiera pe tine,

Iar flăcări din săbiile lor

Ți-ar fi deranjat pleoapele.

Dar tu, copil răsfățat,

Aveai griji cum te voi lua

Dacă voi ajunge pe Lună,

Cosmonaut de iluzii cum sunt.

E simplu, Prințesă,

Fizicienii iubirii de mult au rezolvat

Transportul sentimentelor:

Vei fi la mine în sân.

Noaptea dorm cu mâna sub cap,

Iar tu ești ghemuită

Cu suficient loc să răsfeți

Gâtul de lebădă

Chiar în pumnul meu

Strâns încât să-ți simtă conturul.

Îngeri necăzuți în păcat

Te vor veghea,

Eu voi visa castele de cuvine.

Silaba și țărmul,

Consoana și turnul,

Cuvântul și nemurirea.

Cântec pe trup de vioară

Nu aștepta vara, iubito,

Temperatura crește de mult,

În vremea când eram soldat

Te luasem deja azimut.

Ce crezi că poate aduce

Luna lui cuptor și arșiță

Când pentr-o privire cu verde

Renunți și la bolta de viță.

Voi urca dealul, voi găsi o potecă

În vârf îmi aleg un copac

Printre frunze voi admira norii

Și trisțeții voi pune capac.

Chiar și un dop, ca să nu fiarbă

Decât cu tine pofta din sânge

(Mergi înainte, nu te opri,

Vreau să evit rima cu sânge).

Cum vezi, cu gândul la vară

Pot chiar să glumesc sau să plâng

Când te-am văzut prima oară,

Țin minte, te-am privit cam nătâng.

Între timp am mai crescut și eu

Cu gândul la ce-o să fie la vară

Și chiar am învățat notele

Să când din trupul tău de vioară.

Vechi conflict in spiritualitatea europeana

Principala constatare este că lumina artei a reuşit să netezească un puternic conflict ivit în cadrul spiritualităţii europene. Legătura dintre realitate şi arte pare indestructibilă: „ încă de acum un veac o nouă decadenţă a artei coincide cu ultima mare criză înregistrată în viaţa modernă. Conflictul nu se mai poartă între natură şi spirit, ci între două aspecte deosebite ale spiritului, adică între civilizaţie şi cultură. Dezvoltarea neobişnuită a tehnicei moderne apare responsabilă în deschiderea acestui nou desechilibru; produsele puse în slujba valorii economice, prin desvolta­rea lor invadantă, nu se mai desfăşoară paralel şi normal cu efectele celorlalte valori.

Evident, soluţiile artei nu totdeauna au fost fericite. Una din formulele neizbutite este aceia aplicată de către cu­rentul naturalist. Aci arta, în loc să domine termenii aflaţi în cauză, se pleacă condiţiilor tehnicei, postulând ob­servarea minuţioasă a celor mai nesemnificative amănunte, fără să proecteze asupra lor însufleţirea panteistă. Detaliul mort, justificat de activitatea tehnică pentru necesităţile sale speciale, nu mai apare motivat în arta naturalistă, care descrie pe zeci de pagini componentele şi piesele unui obiect oarecare. Această operaţie  nesemnifi­cativă pentru Papu, este menţionată numai ca un document al străduinţelor artei de a limpezi conflictul menţionat dintre civilizaţie şi cultură.”[1]

---

[1] Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p.14.

În sală, de Eugenia Miulescu

În sală

Doar inima mai bătea;

La ferestrele mari

Cu gratii în semnul crucii

Copilăria şi prima iubire

Aşteptau o sentinţă.

Pentru vina

De a fi iubit aproapele

În numele adevărului

Vei rămâne să sapi în pământ

Fântâni

Ca să ne stingem setea.

Şi strig: Ajunge!

Din fântâni

Ţâşneşte sânge.

Edgar Papu despre artă

Sugestiile preocupării de artă sunt aci cele care desvelesc infinita expresivitate a universului. Privite sub acest unghiu, aspectele creaţiunii nu mai apar contingente, iar semnificaţia valorii triumfă pretutindeni. „Nu există nicio dificultate, scrie Papu,  în faptul de a recunoaşte ca axiomatică definirea lui Dilthey asupra Evului Mediu ca epocă teologică, a renaşterii ca epocă artistică şi a vremii moderne ca epocă ştiinţifică. In ceea ce priveşte ultima etapă, apare evidentă imensa contribuţie a punctului de vedere cunoscător şi ştiinţific asupra tuturor ac­tivităţilor spirituale. 

La rândul ei, vremea mo­dernă se constituie ca o moştenire a renaşterii; de aceea, cu toată întipărirea pe care o dă ştiinţa întregii epoci menţionate, unele sinteze spirituale de prim ordin sunt făptuite, în acest răstimp, tot de către artă. Mai departe, Edgar Papu înregistrează soluţiile date de către perspectiva artistică tuturor crizelor de ordin teoretic, ce încep din timpul marilor maeştrii ai picturii şi se continuă până în veacul al XX-lea, veac ştiinţific.”[1]

---

[1] Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p.6.

Declarație totală

Te miri că nu mă tem de copacii bătrâni,

Care-ar putea să mă strivească-n cădere,

De drumurile care m-ar pierde cândva

Și de ce nu ocolesc fatalele iele.

Te miri că am fruntea brăzdată adânc

Iar brațele sunt slabe ca malul

Au cântat mulți poeți nedreptatea

Unul chiar se numise Bogdan și Amaru.

Cum de mă ridic după strâmbe căderi

Ai vrut să afli întrebând vrăjitoarea

N-avea habar, nu știu nici profeții

De ce decantez în taină licoarea.

Ție pot să-ți spun că ții un secret

În sânii pe cari nu i-a atins muritor

După ce îmi vei spune adio

Tot una-i de trăiesc sau de mor.

Transformarea furtunii în nuntă

Îmi era teamă, Creola,

Să nu mă ia vântul

Și să mă ducă

La tine-n iatac

Unde n-aș fi știut

Să m-ascund

Și nici să mă prefac muscă

Sau rac.

Ideea cu musca era bună

Fiindcă exersam capul în jos

Modestie care mă paște

De când te cunosc:

Bunicul a zis

Când văd o prințesă

Pod de argint să-i zidesc în cale

Pe care să treacă doi cai și-o căruță

Agale,

Iar lada de zestre să-i fie

Din aur pur

Să se minuneze și tătânele ei

Chiar de-o fi beat tun.

La rac am cugetat cam așa:

Tu o să crezi că merge anapoda

Și vii să-l prinzi de picioare

Și-atunci apar eu, hopa, hopa,

Și fugim pe cărare.

Pam pamflet

La Turnu Severin

Am prins un lin

Și nu l-am prăjit

Că era jigărit.

Un altu la Brucsel

A făcu pe el

L-au prins în trin:

Vita era el.

Ăl de la Paris

Avea ochiu-închis

Făcuse burtă

De ivașcă multă.

Tot el în istorii

Se lua de prigorii

Era guguștiuc

Cu muștiuc.

Ca academicean

I-aș da un cocean

Oltean de pripas

Să se șteargă-n nas.

Acum am să plec

Dar nu mă aplec

Și când mă întorc

Îi bag în cojoc.

Să fie hazliu

Îi botez în Jiu

Creștini sau arabi

Îi fierb ca pe crabi.

Deci, pe golani de ilfov

Tot mai am un of

Și  i-aș da la muște

Ca să simtă nuș-ce.

Cleopatra către Cezar

Ciudate coifuri aveți pe cap,

Îmi vine să râd

Ce galici cucoși o să iasă din voi,

Și câte cizme vor face barbarii

Din pieile voastre italice.

Ce-mi vine să râd de voi,

Împielițaților,

V-ați ras de mândri ce sunteți,

Să înșelați lumea că nu ați avea

Animale în trup

Și doar mintea v-ar fi împietrită.

Praf și pulbere,

Pustiuri arabice aș fi făcut

Din oștirile voastre

De nu leșinam

Când m-a atins Cezar.

Împărate,

Nu e loc în pat pentru doi,

Nu mai împinge firavul meu trup,

Piramidele se vor toci,

Nisipul se va schima-n diamante

Dar nimeni nu va deslipi șiul

Dinte Cezar și Cleopatra.

Când numărătoare începe de sus

Se vede întâi spinarea ta curbă.

Ce târfă ai făcut din mine,

Augustus fără obraz de bărbat.

Mânza mea

Mânza mea cu stea în frunte

Îți dau ție câmpu-ntins

Să-l faci către ceruri punte

Înainte de-a fi nins.

Să fii iute ca și mă-ta

Care te-a adus pe lume,

Armășari și-au pierdut bâta

Când au vrut să-și facă nume.

Ca să-i moștenească steaua

Se credeau zmei de grumaz.

Numai mie mi-ai luat șeua

Și-o păstrezi demnă și azi.

Și când te-oi lua la plimbare

Ai să simți că sunt ușor,

Drumul va coti spre mare.

Peste munți vom trece-n zbor.

Mânza mea cu stea sub limbă

Când nechezi apare luna

Glasu-n flăcări mi se schimbă

Printre stele tu ești una.

Aruncă butucii în sobă, Creola

Aprinde lumina, Creola,

Să pot admira noroacele

Să uit lecția de zoo și flora

Și profesoara cu ce și cu cele.

Rostea cacofonii cu duimul

Dar atunci îi admiram mersul

Aș fi unit plusul cu nulul

Ca să pricep universul.

Ea se răsfăța la catedră

Și nici n-aveam habar ce preda

Eu o plimbam în pădurea de cedră

Și-o așteptam să spună un da.

N-a fost să fie și sunt fecior

Abia ridic ochii spre tine

Dacă mă lași să privesc un picior,

Aprinde lumina și cheamă albine.

Să vadă și ele cum gustăm miere

Fără de stup, faguri și flori,

Aprinde lumină, fă-te muiere,

Și schimbă-mi privirea în sori.

Până se află

La început eram

Amândoi

Născuți din aceeași noapte

De dragoste

Și sub aceeași zodie.

Pentru ce ai sortit unuia

Neodihna

Și celuilalt trupul de trestie.

Ai pus într-un taler

Sâmburi de vrere

Și-n altul greul pământului.

De unde răsare

Câmpul așternut cu lumini

Și trifoi

Și cine poate să iubească în taină

Chipul pierdut

În fiecare lovire de val.

Ferește-te, noroc,

De picior de te-apuc

Îți dau foc.

Trebuia să știi

Lângă somnul cui

S-au adăpostit magii.

Ți-a rămas

Cea din urmă scăpare

Lăsată ție, lăsată mie,

Furată din cer.

Cel născut fără stea

Sapă

Până se află.

(1971)

Achile

Achile

Alungat,

Cercuri de frig

Se bat în jurul frunții mele

Vulnerabile.

Îmbrățișați

Trupul va curge

Furnicăind

Sub tălpile mele vulnerabile.

De voi clipi

Noaptea intră în zi

Și bâjbâi

Nemaivăzând nici până

La călcâiul meu vulnerabil.

Nici nu te las

Să fii

De teamă să nu pătrunzi

În sângele meu vulnerabil.

(1974)

Cine zice că nu este

Tu zici că sunt rege,

Eu știu că ești prințesă,

Râd macii de noi

Până li se ofilesc petalele.

Am întrebat râul

Ce rost are curgerea,

Iar el mi-a vorbit despre timpul

Când nu erau decât sus și jos

Ca în îmbrățișarea îndrăgostiților.

Era gata-gata

Să se supere Creola

Când am întrebat-o

Care-i marginea regatului meu.

Eu, eu,

A răspuns,

De la mine și până la mine

E distanța de la Soare la Lună,

Iar Luna are o oglindă minusculă

În care se vede

Întregul.

Ochii tăi, de pildă,

Apar ca verdele din adâncul mării,

Marea ca o iubire de după amiză.

Cam la ceasul când viseză

Copilul

Sânul mamei.

Iubește plopul, admiră bradul

Plopul e născut din apă

Și cer,

Frunzele lui sunt sensibile

Ca un adolescent

(Nu știe ce-i fericirea,

Nimeni nu-l întreabă de ce crește).

A pierdut și vremea

Când i se tăia trunchiul

Ca să dea-n primăvară

Sute și sute de ramuri firave

(Nuiele pentru coșuri

De  strânsură).

Te poți îndrăgosti de el,

Crește repede,

Te întrece și-i vezi copiii

Renăscuți fără lacrimi.

Iubește-l.

Din el nu se fac scânduri

De putrede coșciuge.

Arde degeaba.

Dacă vrei să știi ce va fi după

Ascultă focul care scoate scântei.

Fiecare creangă de brad

Se înclină

Amintind răstignirea.

Stele pe cer

Au miros de rășină.

Pururi iubirea.

Dimitrie Stelaru,Cine sînt ei?

De ce merg atît de încrezători,

cu ochii luaţi din soare,

vorbind, rîzînd ?

Cine sînt ei ?

Din ce hartă se întorc ?

Feţele lor de bronz

au strigătul luptătorilor neînvinşi,

dar frunţile nu le sînt împodobite cu laurii cezarilor,

au gloria sîngelui.

Sub paşii lor tremură asfaltul somnoros

şi vîntul deschide uşi,

casele nu se ascund între grilajuri.

Cine sînt ei ?

De unde se întorc biruitori ?

Dimitrie Stelaru, ŞI VISEZ

în oraşul cu guri flămînde am stat,

prin evantaie de case intrate în pămînt

cu ferestre ca noduri de trestii,

 şi somnul mi-a întins racle oaselor.

Am stat în el ca un bătrîn trubadur,

stau şi astăzi în el

 şi visez, visez o dragoste supremă

 şi a doua zi sînt singur.

De-a baba-oarba cu prințesa

Se bat președinții între ei

Ca amantele părăsite

(Iar ele sunt bătrâne rău,

Descărnate,

Nu mai au pofte,

Doar câțiva dinți

Pentru răzbunare).

Despre popoare se zice

Că ar fi vorba în cărți,

Dar eu căutam regi și împărați.

Spune-mi, iubito,

Care dintre cezari era Cezar.

Să nu-mi spui că și Napoleon era scund,

Acesta era trucul lui,

El călărea norii, dar

Când întâlnea muritori

Devenea cinic

Și-i plăcea să-i vadă aplecați

Pe snobii cu sânge albastru

Devenit de multă vreme gri

(Un fel de zeamă de varză).

Dar care dintre cezari era Cezar.

Ce zar, copilă șireată, ce zar

Ai aruncat

Între sâni.

Și amândoi aveau diamante

Cu nume de imperator.

Nu mai mă trimite la cărți

Orice alegere aș fi descifrat

Era pagina cu numele nemuririi.

Eminescu: omul deplin și poetul deplin

„Şi totuşi cititorul român a ştiut, mereu, că Eminescu este mai mult decît un mare poet blestemat. Au venit atunci „ale­xandrinii" culturii noastre să-1 cerceteze pe toate feţele şi să-i pună scrierile în ordine, iar din rîndul lor s-au ales, ca mari de tot, Călinescu şi Perpessicius. 


Despre strădania exemplară a celui din urmă, nu trebuie spus decît că nu putea şi nici nu tindea să dea o imagine a omului deplin, ci doar a operei depline ; dar a rămas şi ea la poezie (6 volume din cele 15 proiectate), confirmînd, fără să vrea, imaginea poetului doar ca poet. 
Călinescu, în schimb, a reuşit cu adevărat să cuprindă totul, explorînd, ca nimeni altul încă, cu o competenţă suverană, lucrurile ; dar pînă la un punct a rămas un alexandrin — deşi era dincolo de condiţia aceasta, prin viziunea sa critică, ba chiar prin creativitatea pro­prie — căci a sfîrşit prin a pune pe cîntar lucrurile, spunînd în spirit de exactitate cit ştia şi ce sorţi în cultură avea Eminescu („Ar fi exagerat, desigur, să-i atribuim o filozofie originală !" ; [în materie de filozofie] „noţiuni temeinice şi pornire tehnică de specialitate nu avea" ; „Eminescu n-avea cum şti engleza" ; „Se poate vorbi de o îndrumare ştiinţifică se­rioasă ?" ; „Căpătase relativ târziu pasiunea pentru limba latină" ; „Greceşte, Eminescu hotărît nu ştia" ; „Ştia Eminescu limba fran­ceză ? citise asiduu cărţi [...] fără însă să stu­dieze gramatica.")

C. Noica

Investitura în cultură

„Căci într-adevăr, cei fără învestitură exte­rioară, tocmai ei au fost de cele mai multe ori cei care au dat învestitura ultimă în cultură, în primul rînd vine Homer, rapsodul, şi pe urmă apar alexandrinii — în frumoasele gră­dini ale lui Ptolemeu, printre manuscrisele adu­nate cu pietate —, să pună ordine în lucruri, ba să pună chiar accente şi spirite peste cuvin­tele rapsodului, care poate nici nu ştia să citească bine, necum să scrie după regulile unei gramatici încă neexistente. 

Întîi este folclorul şi întîi vine petrecerea culturii prin cugetul propriu întîmplată în cazul lui Eminescu, pe urmă vine o „Junime", care putea foarte bine să nu însemne mai nimic, cum nici nu fusese într-adevăr prea mult pînă la Eminescu şi Creangă. Iar ceasul fericit al culturilor naţionale este acela în care Maioreştii nu au întîrziat prea mult, ba într-un fel cînd au fost şi alt­ceva decît contemporani cu creativitatea ade­vărată : cînd i-au fost sprijinitori şi au alin­tat-o, în nemîngîierea ei.”

C. Noica

Colind, de Eugenia Miulescu

Să mă scald, să mă scald

În lumini de oglinzi

Limpede trupul

Să mi-l înfăşor

În floare, în floare de leandru.

Ochii mei caută, ochii mei caută,

Drum fără întoarcere

Drum fără întoarcere

Glasul îşi cere răsplata

Pân’ la cântatul

Pân’ la cântatul  de ziuă.