Rugă de decembrie

Domnule, am dus-o bine,

Dovadă că suntem aici,

N-am fost pe vârfuri de stei,

Dar nici obraze lovite de bici.

Am greşit în mod sigur, ades,

Confundând răul cu binele

Am uitat să mai privim spre cer

În goana buzunarelor pline.

Ca să fiu şi mai limpede,

Am călcat numeroase porunci

Am urât fraţii, nu doar duşmanii

Şi-am avut comportare de prunci.

Ne-am crezut când Alfa-n ciuperci

Când Omega de scheme băneşti

Şi căutam salvare-n adânc,

Uitând şi locul în care slăveşti.

Acum, dacă tot e ceas de bilanţ,

Rogu-te şterge cu milă greşala

Ştiu, suntem obraznici şi mici

Dar ne-am deşteptat: Tu eşti fala!

Seară de ajun

Apune Soarele, prieteni,

Şi cresc speranţele,

Alungă griji şi boli,

Vezi visele: iată-le!

Nu vreau două case,

Ajunge una cu streaşină,

Fără iubire, totul alunecă

Precum trenul pe şină.

De nu vă place metafora,

O schimb pe-o dâră de avion,

(Dar sunt fan posmoderni

Ăia cu spate bonton).

Sunt ca un prunc de cinci ani

Care aşteaptă Paşti şi Crăciun

Şi-am bucurii cu duiumul

Să văd cum s-aprinde-un tăciun.

Dar dacă apare-în porumb

Cum se bagă molima-n lână,

Sau se strecoară ca lepra la oameni

Fac un scandal pân-la lună.

Bine, acum uit toate cele.

Se vede printre pomi o lumină,

E vreme de colind şi urări:

Să vă fie viaţa senină!

Luca şi Horea, eroi de mici şi arici

Au fost odată nişte monştri

Care făceau doar răutăţi

Şi chiar furau copiii noştri,

Apoi se ascundeau în bălţi.

Dar a aflat de faptă Luca,

Un greucean fără pereche,

Care le-a zis: asta vi-i buca?

Acuş vă tai câte-o ureche!

Precis că n-aveau multă minte

Şi-au vrut să fie mai puternici,

Sorbeau din baltă numai linte,

Dar i-a strivit ca pe furnici.

Vreo doi sau trei scăpaţi prin fugă

I-a prins chiar Horea, prieten bun,

Şi mi i-au cam bătut în dungă

Numai cu beţe de alun.

Acum că am scăpat de ei

Şi nici nu ştiu de erau goi,

Vă spunem vorbe cu temei:

Luca şi Horea sunt caftoi!

Să învăţăm de la Iahve

El a zis că este

Într-o limbă pe care

O cam ştia Moise,

Dar când s-o scrie,

Evreul şcolit

A văzut că nu încape

Pe toate papirusurile mamei lui adoptive

Şi nici pe papirusul cerului

Nu-şi găseşte loc,

Ci doar

Sursă de admiraţie.

Şi ce vă zic eu,

Modest fiu de fiul lui, fiul lui,

Fiul lui şi al lui şi al lui,

Eu vă spun,

Ca nişte basarabi ce sumum,

Să ne mulţumim cu

Zisa lui Iahve

Şi să o declinăm

În linişte

(Fără bocet,

Că Fiul Omului a şters lacrima).

Domnul meu este,

Eu sunt al Domnului meu,

Domnului dau eu viaţa mea,

Pe Domnul îl strig la nevoi.

Domnule Domn!

Sărbătoare cu speranţă

Mai trecu un an, Creola,

Chiar acum va bate ora,

Să arate tuturora

Că se poate-ncepe hora.

Si vom porni prin livezi,

Noi, cei cu lumine verzi,

Şi-o să vezi de n-o să crezi

Cum răsar din iarbă iezi.

Cum răsar stele pe cer

Chiar de eşti într-un ungher

Şi cum vei da ce tot sper:

Dragoste fără s-o cer.

Că sunt mic şi fără minte

Nu am luat-o dinainte

Când erai fată cuminte

Şi ştiai de cele sfinte.

Acum pleci pe unde vrei

Ai rupe orice curmei,

Nu-ţi mai place ceai de tei,

Nu ne mai plimbăm pe chei.

Azi mai am totuşi speranţă

Uşa-mi n-are chei şi clanţă

Iar de vii spre dimineaţă,

Singuri vom păşi spre viaţă.

365 de dimineţi

De sute de ori, Stăpâne,

Mai mult de trei

Şi mai aproape de patru,

Văd dimineţile tale

Şi dau ton gândului

Pentru cântare.

Că mare eşti, tu, Doamne,

Şi veşnic eşti, tu, Doamne,

Şi drept eşti tu, Doamne.

Ar fi suficient

Să baţi orice zeu

Cu aceste trei suliţe

Ale infinitului creator

(De-ar mai exista vreunul,

Dar să zicem, aşa,

Pentru frumuseţea povestei).

Dar tu, Domnule, mai eşti şi bun.

Ca laptele mamei ce mă crescu,

Bun ca înălţimea tatălui

Ce mă ridica într-o mână deasupra capului,

Ca zâmbetul bunicilor,

Ca glasul învăţătoarei.

Pâine mi-ai dat din belşug

(Un trib ar mânca într-o lună

Cu pusele pe faţa mesei mele),

Vorbe să te laud, câte vreau.

Din mulţimea cuvintelor aleg unul :

Aleluia.

Şi iarăşi: Aleluia!

Bilanţ anual pentru Marele Meşter

Mi-ai dat două braţe, domnule,

În care mă pot propti

Când îmi pun prea multe greutăţi

În spinare

(Nu vreau să te linguşesc,

Dar cunosc adevărul:

Eu singur îmi dau cu stângul

În blegul de drept

Şi alerg după ce nu-mi este de folos).

Picioare sprintene la fugă,

De nu mă prind nici campionii

Când simt că vine furtuna,

Că mai iute decât fuga lor

E mintea mea de oltean).

Doamne, Domnule Domn,

Aş putea să-mi torn cenuşă în cap,

Cum recomandau profeţii cândva,

Dar tu ştii că a devenit

Şi asta o meserie bănoasă. Aşa că nu.

Drept care, rogu-te,

Ajută-mă să adorm deseară

Cu gândul la tine.

Mare Meşter,

Restul ştii tu să pui în ordine

(Inclusiv somnul meu).

Psalm (am aflat)

Am aflat de la David,

Autonumit robul Domnului,

Ce n-a putut să-mi explice

Niciun tratat de psihologie

(Freud a avut o bănuială,

Dar s-a trezit prea repede din somn

Cu gândul s-o scrie

Şi n-a mai prins sfârşitul).

Mă preocupase

Şi pe mine problemul

Încât începusem să mă cred deşteeeeept

Negăsind răspuns

(Adică era gata–gata să fiu postmodern),

Până m-am uitat la furnică

Şi am priceput că totul

E genă divină

Şi nu lupta dintre burtă şi stomac

(Nu sunt sinonime).

Şi marea descoperire a  Ciobanului Împărat

(Singurul plăcut înainte de naşterea Domnului,

Care era Tâmplar Împărat,

Şi nu născocire ca Roşu Împărat,

Verde Împărat,

Negru Împătrat –

Bâz-bâz, coadă fără mânz,  ultimii un fel de

Angelica regina roboţilor,

Uriaşul piticot,

Chelul pletos,

Barat nebarat

Şi etcaetera)

Suna cam aşa:

Cine se crede mare-grande

O face că să-şi perfecţioneze prostia

Şi să-şi potolească ură

Din rinichi

Care tot plezneşte

Chiar înainte de a zice eu Amin.

  

Reţetă contra tristeţii

Începi cu o formulă stas

Legată bine de dimineaţă,

Iar dacă eşti sigur că te-ai trezit,

Poţi să calci fără grijă pe gheaţă.

Când nu se aude cirip de pasăre,

Gândeşti la ce-a fost şi-o să fie,

Cum se aplecau cireşii sub floare

Cum picta Renoire o pălărie.

O să râzi, că şi Salvo Dali

Acoperise pe una cu un compas,

Nu e supărare, eu am pictat-o vie,

Dar tot am pierdut pariind pe un as.

Apoi treci la alt fel de planuri

Ce bine ar fi să ai un şezlong

Şi-ţi aminteşti de o fată

Care-ţi căzuse cu tronc.

Parcă scriai poezii pe atunci

Şi rimai iubire cu fire

Binele îl vedeai doar la alţii

(Era la tine, că nu i-ai fost mire).

Dacă nici acum nu zâmbeşti

Înseamnă că te-ai născut bosumflat,

Deci nu mai sta, frate, pe feisbuc,

Du-te şi transpiră cu musca la arat.

Lumina clară

Apare întâi iluzia,

Un fel de fotografie ştearsă

Din copilăria altuia.

Visul, eternul vis

Mai consistent decât realitatea.

Apoi se desenează vag

Conturul ferestrei

Cu linii şerpuite

Pe-alocuri şterse:

Desenul dinaintea mersului la şcoală.

Visul, eternul vis.

Lampa cu gaz

Agăţată pe perete,

Năframa afumată din jur,

Amintirea nunţii

Şi fruntea miresei,

Regină încoronată

În borangic.

Sufletul unei fiinţe

Îngropată în sine.

Visul mai consistent.

Nu am curajul să deschid uşa.

Mai eşti

Sau visul deschide clanţa

Cu o forţă mai tare decât

Uraganele din oceane.

Tu, realitate din vis,

Lampă pâlpâind

În speranţa nesfârşitului.

Visul.

Am înțeles, iubire

Pasărea a fost creată întâi.

Linia ei nevăzută pe cer

Îmi arătă, la ceasul târziu,

Cum să zbor, făr să pier.

Am înțeles ariciul

Care se împlinește în cerc

Și spinii din coroană

Prin care mă încerc.

Și ce înseamnă a da mai pricep

Când plouă cu găleata

Și sunt luat la sân

Să nu mă prindă ceaţa.

Când se întinde-înghețul

Și merg ca un olog

Îmi amintesc ce bine-i

Ursului în bârlog.

Și mă îndrept spre tine

Spășit ca vechiul Iov

Sperând că mă primești

În caldul tău alcov.

Urări de vin la tine

Mă gândeam să-ți spun noapte bună

Să adormi precum pruncul

Să te simți ca un miez de alună

Care n-a simțit încă adâncul.

Să-ți fie umbra cât plopul de mare,

Necazul să fugă ca vântul

Să călărești calul șezând în picioare

Tărâmul de zmei dulmecându-l.

Voiam să visezi o iarnă cu păsări

Care vin și-ți mănâncă din mână,

Apoi te-învață să zbori sau să sări

Nu în jos, ci spre raza de lună.

Iubitul să-l alegi dintr-o sută sau mie,

Să fie deștept ca bobul de grâu

Care cunoaște căldura din glie

Și să-l cerci de știe ce-i frâu.

Dar mi-am zis, după-o țâră gândire,

Ce rost ar avea asemeni urare

Care pare mai mult vorbărire

Sau o ciorbă lipsită de sare.

Așa că te-aștept chiar acum după colț,

Încins ca poteca în luni de cuptor

Voi spune doar ofuri fără urmă de clonț

Și toate topite-n ciripit de prigor.

Scriitorul și capcana politicului

Relația dintre satrapul V. I. Lenin și scriitorul Maxim Gorki este cea mai vizibilă dovadă a influenței nefaste pe care poate s-o aibă ideologia asupra artei.

Și cu toate acestea, de un secol, scriitorii aproape nu au învățat nimic. Ei continuă să caute sprijin la omul politic, să-i ghicească gândurile și să-l slujească. Dacă nu are acces direct la el, ca să-i sărute mână, scriitorul îi urmărește mișcările mantalei revoluționare și-i citește discursurile.

Din păcate, nu doar scriitorul român a căzut în șanț sau a iubit această capcană, ci și scriitori din literaturi mai vechi: cazul Franței și cazul Germaniei din secolul XX sunt elocvente.

Scriitorul de ieri,că acela de azi...

„Epoca noastră atît de furtunoasă, cu multiplele şi variatele ei frămîntări, antagonisme, aderenţe, contrapuneri, ridicînd în faţa oamenilor noi şi noi întrebări şi probleme, impune literaturii, aproape ca un imperativ, deschideri şi cuprinderi filozofice. 

Dacă Platón în dialogurile sale vorbea despre scriitor ca despre un om însemnat cu har divin, trăind mai curînd în sfera intuiţiilor şi afectelor, şi mai puţin în cea a raţionalului, astăzi obser­văm creşterea simţitoare a greutăţii specifice a „meditaţiei" asu­pra existenţei, asupra destinului uman, a evoluţiei sociale, cu alte cuvinte, asistăm la sporirea greutăţii specifice a filozofiei în opera literară, accentuîndu-se la maximum caracterul ei intelec­tual. 

Scriitorul de astăzi nu se mulţumeşte să reflecte lumea, s-o descrie, s-o zugrăvească, să fie cronicarul unei epoci istorice sau al unei societăţi, el se simte dator să-şi spună cuvîntul asupra epocii, a destinului contemporanilor săi, să cugete şi să dezbată, să încerce soluţii.”

Vladimir Piskunov

Ce au pățit profeții și neslugile

"Modelul de "servilism conformist" este vechi de când lumea. De aceea, cel care a fost nevoit să bea cucută a fost cel acuzat că "a corupt tineretul Atenei" cu "zei falşi", şi nu cei care-i slăveau pe adevăraţii zei ai sistemului doctrinal. O parte însemnată a Bibliei este dedicată unor oameni care condamnau crimele de stat şi practicile imorale. Ei sunt numiţi „profeţi” - o traducere dubioasă dată unui cuvânt obscur. În termeni contemporani, aceşti "profeţi" erau "intelectuali disidenţi". Nu mai este nevoie să reamintim felul în care au fost trataţi: mizerabil, conform normei aplicate tuturor disidenţilor.” 

Noam Chomsky

Rugăciune pentru stâlpii de aduceri-aminte

De dragul nașterii tale, Domnule,

Adu-ți aminte

De pământul acesta

Ridicat de tine ca un templu.

Cu munți coloane,

Cu văi ca Sfânta Sfintelor

Unde intră Soarele Măreției

Doar o dată pe an

Că să fie cinstită jertfa Fiului.

Adu-ți aminte, Domnule,

Că toți fugarii

Și-au găsit loc aici

Și câmpia ta,

Curte a neamurilor,

A hrănit fii de văduve,

Prinși de război

Și chiar pe neprinșii cu munca.

Adu-ți aminte de noi, Domnule,

Nu-i lăsa să ne schimbe sărbătorile

Și să arunce cu păcură

Sau ce vopsea roșie

Peste hainele sfinților.

Și nu-i lăsa

Lângă cămașa ta

Când vor s-o tragă la sorți. 

Proiect de locuință etenă

Prima greșală, fiule,

E să crezi că temelia casei e din beton

Și că ea poate rezista loviturilor

Pe care le dă prostia,

Uitând că apa mănâncă precum invidia,

Iar mucegaiul e

Un fel de ceață la ochi.

A doua greșală se face

Când se închide omul între

Înalte ziduri

Ca să nu treacă

Pasărea cerului,

Iar ea nici n-are nevoie să treacă

Ocolind de când e mortăciunile

Și lăsând rozătoarelor

Să toace zilele.

A treia greșală trece pe răboj

Când te plimbi pe terasă

Și crezi că odată cu gresia de sub tine

Îți aparține și seninul

Luminii din cer.

Mai sunt o mie și una de greșeli

Pe care le poate bifa

Cel fără de cuget,

Dar schimb semnul

Și trecem pe plus:

Numai înțelepciunea înalță o casă,

Iar acoperișul

Îl pune Stăpânul.

E un acoperământ

Ca Duhul Cerului

În zi de odihnă.

Doină de sărbători

Chiar și mâine-i sărbătoare

Și-am să plec peste ogoare

Să bat dealurile-n lat

Ca să mai scap de-un oftat.

C-am avut o fată mare

Și-am pierdut-o pe cărare

Eu ziceam că e frumoasă

Iar ea mă-ndemna la coasă.

Mie munca mi-a plăcut

Dar numai la început

Cum da ceru-n asfințit

Mă și gândeam la iubit.

Dar acum că e Crăciun

Nu-mi a bună, ce să spun,

C-am rămas singur în câmp

Și oftez de parcă-s tâmp.

De mi-ar zice careva

Ca să spun și eu ceva

Că, adică ce-mi doresc,

Aș striga că vă iubesc

Şi vă doresc zile multe

Ca oițele pe munte

Și să aveți mușchii tari

Cum au șapte armăsari.

Să vă curgă viață-n vine,

Să aveți hambare pline

Să vă iubească nepoții,

Din țară să plece hoții.

Prima zi fără Creola

Am băut un ceai fierbinte

Crezând c-o să-mi vie minte.

N-am devenit mai deștept

Dar nici n-am luat viața-n piept.

Ce-ar fi să fluier, mi-am zis,

Nimeni nu m-am contrazis,

Mă certam cu băi și bă

Dar mijea a pagubă.

Hai să beau un kil de vin

Că precis am să-mi revin.

Am băut și-o cratiță

Și rodeam frunze de viță.

I-am promis că-i iau batistă

Dacă n-o să fie tristă

Și-i fac ciorbă de potroace

Pe la mine de se-ntoarce.

Nu da nici-un semn c-ar vrea

Să-mi aline durerea,

Dar dansa cu frenezie

Că i-am scris o poezie.

Proză grafiată ca poezia

Mâncați și beți

(Și bine faceți,

Că și eu am golit niște strachini de pământ

Și o farfurie din aluat de boemia)

Iar de Fiul Împăratului

Abia de-am vorbit.

Și ce licoare curgea în

Cristalul paharului

De-mi părea rău că se termină,

Dar de Fiul Împăratului

Abia mi-am amintit.

Am primit un papion roșu

Ca sângele,

Care-mi face obrazul mai tânăr

Și-mi scoate în relief

Verdeața ochilor.

Dar de Fiul Împăratului am amintit în treacăt

În formule

Învățate pe dinafară.

Ce bine

Că Fiul Împăratului nu m-a uitat

(De îndată ce am privit pe fereastră

Mi-a arătat steaua).

Urări tuturor

Nu mă-nfoi ca un păun

Deci spun: nu sunt moș Crăciun,

Sunt altfel de moș

Și intru pe coș.

Vă aduc noroc,

Să vă găsiți loc,

Și să fiți iubiți

Ca bunii părinți.

Să fiți sănătoși

Pân-ajungeți moși

Și să roadeți boabe

Pân-ajungeți babe.

Să aveți copii

Zburdând pe câmpii

Cât despre nepoți,

Să-i crești, dacă poți.

Nu mai lungesc vorba

C-o să-mi crească trompa,

Deci privirea sus:

S-a născut Iisus!

Cain și Abel

De la început a existat un Cain şi un Abel, unul care şi-a văzut de oile lui şi a însemnat pe răboj câte oi i s-au născut în turmă, şi celălalt care a scormonit în pământ şi s-a supărat că nu-i plouă peste ogor când voieşte el.
 Ciobanul priveşte spre cer când pleacă la păscut cu oile şi are punct de reper Steaua Polară. Se întreabă ce-o fi dincolo de stea şi şi-l închipuie pe Dumnezeu ca pe un păstor cu puteri nemărginite. Când lui Moise i s-a arătat Iehova, el păştea, de câteva zeci de ani, oile. Ţăranul este stăpânul pământului şi muncind aplecat deasupra gliei uită cine a făcut Cerurile şi Pământul. 
Criticul literar comunist este un ţăran care crede că literatura este o grămadă de bostani pe care-i sparge el ca să le ronţăie seminţele. După ce sparge bostanii, dovlecii, seminţele de mac, îşi bea cafeaua din ibric şi se supără că-l doare stomacul. Dar, de obicei, el are o revistă în care-şi exprimă opiniile. Revista este ogorul lui.
 Cocoşat deasupra paginii, n-a mai ridicat de mult ochii spre cer. Cerul lui e propria lui opinie. 

Cuvintele, puteri periculoase

  „Cuvintele sunt printre cele mai periculoase puteri pe care o persoană le poate „învârti”. Când ce auzi nu este ceea ce o altă persoană încearcă să spună - și invers, când ceea ce tu vrei să comunici nu este ceea ce cealaltă persoană aude – o conversație se poate transforma foarte ușor într-o confruntare.”

David Samuel

Puțină teologie: plăcut și sfârșit.

Pornind de la premisa că Dumnezeu are planuri care pot rămâne necunoscute pentru noi, Qohelet-ul e de părere că nu ar trebui să ne angoasăm prea mult că nu putem modifica cele hotărâte, ba chiar nici nu ar trebui modificat ceva, întrucât totul este desăvârşit, am spune împlinit, nu mai este nimic de adăugat sau de scos. Este cazul să ne amintim că însuşi Domnul Iisus Hristos, când şi-a terminat obiectivele pe Pământ şi şi-a împlinit planul, a adăugat “s-a sfârşit!" Interesantă este şi observaţia lui Whybray, care ne atrage atenţia că vocabula să trăiască bine - tAfl;w> - are aici un sens moral.[1] 

Acesta este motivul pentru care Qohelet-ul trasează limitele a ceea ce trebuie să însemne „plăcut” (v.16) atât pentru cei drepţi cât şi pentru cei răi. Qohelet-ul nu este de acord că „totul e bun”. Mai degrabă el recomandă odihna şi plăcerea de a trăi (v.12-13) şi încrederea că Dumnezeu, care a pus deoparte un timp pentru fiecare lucru, a hotărât şi un timp pentru judecarea celor drepţi şi a celor răi (v.17).

Înţeleptul ne spune că, pe de o parte, el crede în adâncul inimii lui că Dumnezeu va judeca atât pe cei buni cât şi pe cei răi. Dar, pe de altă parte, pe baza tradiţiei, el susţine că atitudinea omului este răsplătită sau pedepsită în timpul vieţii.

---

[1] Whybray, R. N. , op. cit., p. 74.

Mi s-a logodit Creola

Șapte tineri din Verona

S-au bătut pentru Creola,

Primul a căzut trăznit

Că era din Răsărit.

Altul iute-a leșinat

Că era mărunt la stat,

Și când a vrut s-o sărute,

A alunecat pe-o cute.

Al treilea, ce să vezi,

Că lucea din ochii verzi,

Ea a aprins un chibrit,

El s-a luat de bâlbâit.

De-al patrulea, ce să zic

Era bont ca un pitic

Și o da pe lingușeală

Iară ea l-a dat afară.

Dar să-l fi văzut pe cinci

Care cam avea lipici

Când să-l pună s-o citească,

Era sec precum o iască.

Șase era armăsar

Și i-a zis acuma sar,

Sări, i-a zis Creola-ncet

Și el a plâns ca în bocet.

Hei, dar să mi-l vezi pe șapte

Îi ieșea din gură lapte,

Cu du-du și tra-la-la,

Dar Creola i-a zis pa.

Cel cu opt era deștept

Ca boierul lat în piept

Avea și ceva avere

Dar i-a spus lasă-mă, vere.

Cu nouă a fost mai greu

Că nu era derbedeu

Avea niște pile-n spate

Și-nvățase ceva carte.

Ce-am pățit, domne, cu zece,

Avea acte cu pecete,

Și era de neam ales

Însă semăna c-un fes.

Hai că s-a sfârșit povestea

Și-așteptați să vă dau vestea.

Eu ședeam copil cuminte:

M-alesese dinainte.

Artistul și lumea din jur

Aşadar, autorul nu există în afara socialului. El are o familie, şi indiferent care au fost relaţiile lui cu familia, inclusiv cu tatăl, acest stâlp în jurul căruia gravitează până la moarte artistul, nu se poate contesta influenţa acesteia, în bine sau în rău, dar oricum influenţă. Aici va lua, pentru prima dată, contact viitorul artist cu viața, la modul cel mai concret cu putinţă. În cadrul familiei va mânca, se va spăla, va râde, va glumi, va suferi. 

Aceste trăiri nu sunt aceleaşi la toţi oamenii, oricât de … familiare ni s-ar părea. O familie consideră masa de prânz sau de seară, de pildă, un eveniment important, această masă se desfăşoară după un ceremonial, ea începe sau nu în prezenţa tatălui, la masă se rosteşte sau nu o rugăciune, există deci posibilitatea transformării ei într-o comunicare şi comuniune. La masă se vorbeşte, sau se tace. Tensiune este încărcată sau lejeră.

În familie, copilul, viitor scriitor, ia contact cu preţul pieţii, află care este valoarea alimentelor, i se comunică, direct sau discret, care este efortul depus de părinţi ca hrana lui să fie îndestulătoare. Dacă familia este înstărită, aceste realităţi pentru el nu vor exista concret, dar i se va sugera ce păţesc alţii şi ce recunoscător ar trebui să fie copilul tatălui care munceşte, bunicului care a agonisit avere, şi chiar Tatălui ceresc. 

Când va lua, mai târziu, contact cu preţul pâinii, cu valoarea unei mâncări, în cazul unui copil de oameni înstăriţi sau de nobili, copilul va fi surprins şi va trebui să reinterpreteze existenţa. Este cazul Micului Prinţ, din povestea lui Antoine de Sainte Exuperie. Dar nu numai al lui. 

Câteva cuvinte despre Scriptură

În raport cu educaţia, cu tradiţiile  etnice, cu mediul cultural şi religios, în Biblie oamenii au găsit, rând pe rând, epos, mitologie, epică, poezie, legi, tradiţii. 

Cu greu s-ar descoperi astăzi, noi credem chiar că este imposibil de aflat, un domeniu al vieţii materiale, culturale sau spirituale în care să nu se poată face trimiteri la Scriptură. 

Chiar şi necredincioşii declaraţi sunt nevoiţi să accepte tezaurul cultural cuprins între coperţile acestei cărţi concepută de-a lungul multor secole. Ar fi şi anevoie să n-o facă: încă de la începutul erei creştine, de două mii de ani deci, orice scriitor, creştin sau nu, s-a raportat la Biblie, subscriind, analizând, nuanţând spusele ei, sau, dimpotrivă, contestându-i adevărurile. 

Şi Biblia rezistă, cuvântul ei este viu în continuare, deşi nici o altă cetate nu a fost atacată cu atâta vehemenţă şi cu mijloace atât de diferite, dintre ele nelipsind focul, apa, inchiziţia, şi Carbonul 14. Şi este pregătită cu tot ce este necesar să reziste până la capăt. Fiindcă Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu. 

Prin ea, Dumnezeu a vorbit oamenilor din vechime şi ne vorbeşte şi astăzi într-un mod special pe care doar cei care l-au experimentat pot să-l mărturisească.

Fabulă somnoroasă

Tinere Arici,

A zis Cumătra Vulpe,

M-am gândit la pielea ta fină de pe burtă

Și am salivat

Ca Lăbuș

După ce aleargă

După mine

Și se mulțumește cu lătratul.

Ce-ai zice de-o joacă:

Eu, îmblânzitor de lei,

Tu să dansezi pe un cerc de flăcări,

Lumea să se minuneze de blana mea

În care se va împiedica

Pieptănul tău colțuros.

Nu pot, Cumătră,

Am zis eu,

Tocmai mă duceam la râu

Unde mă așteaptă

Un pui de mierlă

Să-i povestesc

Despre Cățelul Pământul

De  sub crucea de lemn.

Minuni cotidiene

Am reușit, fără de efort,

Să deschid ochii,

Pleoapele s-au ridicat fără comandă

Uimind inginerii de pe șantierul zădărniciei

Care tocmai porniseră

Oarece macarale ultramoderne.

Picioarele dansau ca niște plopi

(Ah, ce misterioasă era căldura lor

Când mă minunam de frunza din vârf

În drumul meu spre vie

Și spre eternitatea câmpiei).

Mâinile se mișcau precum

Suveica țesătoarei

(Mama avea un gherghef

De o rotunjime perfectă,

Niciodată n-am mai văzut de atunci

Cercuri îndrăgostite,

Iar când am învățat tangenta la cerc,

Mintea mi-a zburat la

Flacăra prin care s-a desprins

O așchie din Soare

Ca să se prăşească Pământul).

Fiule,

Când ai timp,

Numără degetele de la mână,

Dar întâi să întorci palma spre tine

Și să cugeți la liniile fine ca arterele inimii.

Cineva s-a rugat

Urcând podul palmelor pe un lemn

Să-i putem citi

Cărările.