Actuala
împărţire în trei secţiuni a canonului Vechiului Testament protestant –
istorică, poetică si profetică – conţine 39 de cărţi, la fel ca în traducerile
în limba greacă sau latină ale Bibliei care au aceeaşi structură.[1]
Vechiul Testament ebraic este alcătuit din 24 de cărţi care au fost împărţite
în următoarele trei diviziuni principale:
1.
Legea (torah) sau
Pentateucul, care conţine primele cinci cărţi ale lui Moise.
2.
Profeţii (nebi’im),
împărţiţi în: patru profeţi timpurii: Iosua, Judecători, (1 si 2)
Samuel, (1 şi 2) Regi, şi patru profeţi târzii: Isaia, Ieremia,
Ezechiel, şi cei 12 profeţi mici într-o singură carte.
3.
Scrierile (kethubim) conţin celelalte unsprezece cărţi ale Bibliei
care au mai rămas - Ezra si Neemia - pe de o parte şi 1 şi 2 Cronici, pe altă
parte - alcătuind câte o singură carte.
Această
divizare în trei părţi a Vechiului Testament ebraic în timpul Domnului Hristos
este confirmată de propriile Sale cuvinte: „Iată ce vă spuneam când eram cu
voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui
Moise, în Prooroci şi în Psalmi”[2]
Naraţiunea
istorică a Vechiului Testament nu se continuă până în era creştină, ”astfel că
Vechiul şi Noul Testament sunt separate printr-un interval de patru secole”.[3] Originea multor
cărţi ale Vechiului Testament poate fi urmărită în urmă până la autorii lor.
Insă nu există nici o informaţie cu privire la o colecţie de cărţi ale
Vechiului Testament înainte de exilul Babilonian.[4]
Singurele referiri preexilice la cărţile biblice sunt legate de Pentateuc.
Dumnezeu a sfătuit pe Iosua: „această carte a legii să nu se depărteze de gura
ta” - Iosua, cap. 1, vers.8 - iar Iosua, succesorul lui Moise, a încurajat
poporul să împlinească „tot ce este scris în cartea legii lui Moise”. El a
ţinut, de asemenea, o mare adunare în care instrucţiunile din „cartea legii” au
fost făcute publice. Regele David a cunoscut Pentateucul şi îl sfătuieşte pe fiul său Solomon să păzească poruncile, hotărârile şi
învăţăturile lui Dumnezeu, „după cum este scris în legea lui Moise.”[5]
Cele cinci
cărţi ale lui Moise, menţionate sub numele de „cartea lui Moise”, „legea
Domnului”, „cartea legii Domnului”, sunt amintite în mod curent de 7 ori în 1
şi 2 Cronici, de 17 ori în Ezra şi Neemia şi o dată în Maleahi. Faptul că
această carte a legii (torah) era considerată inspirată şi „canonică” în
secolul 5 î. Hr. este demonstrat de atitudinea poporului atunci când cartea era
deschisă (Neemia 8:5,6). Se pare ca expresia „cartea legii” (torah) are
un sens mai larg decât „Pentateuc”, deoarece aceeaşi expresie, „legea lor”,
este folosită o dată de Domnul Iisus în Ioan: „ Dar lucrul acesta s-a întâmplat
ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: „M-au urât fără temei.”[6]
Multe
cărţi cu origine preexilică au supravieţuit distrugerii Ierusalimului şi
captivităţii babiloniene. Un exemplu, citat de Siegfried H. Horn, în Seventh-Day
Adventist Bible Dictionary, de unde preluăm o parte din informaţii, poate
fi faptul că Daniel a folosit cartea lui Ieremia în timpul exilului babilonian
(Daniel 9:2), iar aproximativ 20 de cărţi diferite sunt
menţionate în cărţile Cronicilor fie ca sursă
pentru conţinutul acestei lucrări, fie ca lucrări în care se află
materiale adiţionale care au fost menţionate doar în trecere în Cronici.
Un alt
scriitor care plasează completarea canonului Vechiului Testament în timpul lui
Ezra şi Neemia este istoricul iudeu Iosif Flavius care, la putin timp după
căderea Ierusalimului în anul 70 d. Hr., a consemnat următoarele: „Din timpul lui Artaxerxe până în timpul
nostru a fost scrisă o istorie completă care nu a fost considerată la acelaşi
nivel cu înregistrările timpurii din cauza eşecului de a stabili succesiunea
exactă a profeţilor. Noi avem o dovadă practică a consideraţiei faţă de
propriile noastre Scripturi.”[7]
Argumentul lui Flavius este, în adevăr, temeinic: deşi a trecut atâta timp de
când există cărţile iudeilor considerate sfinte, nimeni nu a îndrăznit să
adauge, să scoată sau să modifice măcar o silabă. Aceasta declaraţia arată că
iudeii din timpul lui Hristos erau convinşi de faptul că fixarea canonului a
avut loc în timpul lui Ezra şi Neemia care
au trăit în timpul lui Artaxerxe I. Ei înşişi erau reticenţi în a
schimba sau adăuga noi Scripturi la cele stabilite cu 500 de ani înainte.
Declaraţia
lui Iosif Flavius este în concordanţă cu observaţiile pe care cititorul atent
le poate face atunci când citeşte Vechiul Testament. Ultimele cărţi istorice, Cronicile,
Ezra, Neemia şi Estera acoperă istoria lui Israel până în perioada
ce urmează exilului. Cronicile şi continuarea lor, Ezra şi Neemia, au
înregistrat evenimente ce au avut loc între secolele 6 si 5 î. Hr., însă nu mai
târziu. Rezultă că scrierea Vechiului Testament, aşa cum este cunoscut el
astăzi, trebuie să se fi încheiat la sfârşitul secolului 5 î. Hr. pentru că
istoria următoare nu a mai fost adăugată la scrierile existente anterior. Nici
măcar nu s-a păstrat alături de Scripturile canonice. Canonul părea definitivat
şi suficient sieşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu