După cum se
ştie, traducerea Septuagintei a fost realizată de iudeii vorbitori de limbă
greacă din Egipt şi foarte repede şi-a câştigat o considerabilă circulaţie
printre iudeii dispersaţi în diaspora. Sursele genezei ei au o scrisoare a lui
Aristeas, considerată a fi fost scrisă între 96 şi 63 î. Hr., o declaraţie
făcută de Filon, un filozof iudeu din Alexandria din timpul Domnului Hristos,
şi scrierile lui Iosif Flavius, la puţin timp după aceasta. În aceste lucrări
se relatează o istorie legendară despre traducerea Pentateucului de către 72 de
învăţaţi evrei, timp de 72 de zile în timpul domniei împăratului Ptolemeu II al
Egiptului (anii 285-247 î. Hr.). Aceşti oameni, spune legenda, au lucrat
independent, însă au realizat 72 de copii ale unei traduceri în care fiecare
cuvânt se potrivea, dovedind faptul că traducerea lor s-a realizat sub
inspiraţia Duhului Sfânt. Deşi legenda a fost creată pentru a asigura
acceptarea traducerii greceşti printre iudei şi pentru a plasa la acelaşi nivel
cu textul ebraic, ea conţine, fără îndoială şi anumite fapte de necontestat.
Unul dintre ele este că traducerea a început cu Pentateucul şi că a avut loc în
timpul lui Ptolemeu II. Nu se ştie când s-a încheiat traducerea întregului
Vechi Testament. Aceasta ar fi putut avea loc în secolul 3 î. Hr. sau mai
târziu, în secolul 2. Totuşi, Septuaginta completă este menţionată de
traducătorul Eclesiastului lui Isus ben Sirah în prologul pe care-l adaugă
acestei lucrări apocrife. Prologul a fost scris în anul 132 î. Hr. şi face
referire la Biblia greacă, deci la o lucrare deja existentă. În timp ce
face referire la cartea Eclesiastul, sau Înţelepciunea lui Isus ben Sirah (c
200 î. Hr.), care a fot realizată în limba ebraică în anul 180 î. Hr., este
important să menţionăm că autorul ei a avut acces la cele mai multe cărţi ale
Vechiului Testament. Acest lucru se observă din faptul că el citează sau face
referire la cel puţin 19 din cele 24 de cărţi ale Bibliei ebraice.
Proverbele lui Isus, fiul lui Sirah au fost
traduse în greceşte de nepotul autorului în 130 î. Hr. care le-a adăugat o Prefaţă
unde vorbeşte despre „legile şi profeţii şi ceilalţi care le-au respectat”
cărora bunicul său le-a dedicat scrierile sale, „legea şi profeţii şi celelalte
cărţi ale strămoşilor noştri”. Acest fragment pare să recunoască diviziunea
tripartită a canoanelor evreieşti, sintagma modificată care urmează după
profeţi reprezentând probabil colecţia de scrieri amestecate cunoscute acum sub
denumirea de Hagiografie. Având în vedere faptul că diviziunea tripartită a
fost recunoscută mai târziu de evrei şi că două dintre nume sunt la fel
înseamnă că această diviziune a fost stabilită în jurul anului 200 î. Hr., dacă
nu chiar în zilele nepotului traducător. Totuşi nu arată că Hagiografia era
completă, în forma pe care o cunoaştem noi astăzi; aşadar se poate presupune că
anumite cărţi precum Estera, Daniel sau Eclesiastul au fost adăugate colecţiei
mai târziu.[1] Odată cu acest adaos se
încheie canonul Vechiului Testament, deşi discuţiile continuă şi aduc chiar
opinii noi.
Cam în aceeaşi perioadă în care Josephus a
scris Against Apion, Scripturile
ebraice se aflau printre diversele subiecte dezbătute de rabinii care îşi
stabiliseră sediul central la Jabneh sau Jamnia, în vestul Iudeii, sub
conducerea lui Yohanan ben Zakkai, în vederea restabilirii vieţii religioase
iudaice în urma prăbuşirii statului iudaic în 70 d.Hr. Viaţa iudaică trebuia să
fie adaptată unei noi situaţii în care nu mai existau Templul şi serviciile de
la Templu. În ceea ce priveşte Scripturile, rabinii nu au introdus inovaţii; ei
au revizuit tradiţia pe care au primit-o şi au lăsat-o la fel mai mult sau mai
puţin. Brucee ne sugerează că nu este înţelept să considerăm că la Jamnia a
avut loc un Conciliu sau un Sinod în care
s-au stabilit limitele canonului Vechiului Testament. [2]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu