Pentru
marele istoric român Nicolae Iorga, “Biblia este o carte completă”, creată de
unul din popoarele vechi al cărui suflet a fost supus la multe încercări şi
care a găsit în literatură termeni potriviţi pentru exprimarea sentimentelor
născute din aceste încercări. Datorită valorii ei singulare, de îndată ce
îndemnul husit s-a auzit în regiunile nordice locuite de români, preoţii sau
călugării s-au grăbit s-o traducă şi s-o răspândească, în limba care „nu era încă deplin dezvoltată”, şi care „cu greu putea să redea nuanţe de
sentiment şi felurimi de idei ca acelea care se cuprind în Biblie”. Dar
cărţile acestea, care nu erau aprobate de biserică, nefiind în slavonă, nu
puteau să fie răspândite şi de la amvon de către vlădică, sau dinaintea uşii
altarului, unde pontifică preotul, ci numai trimise, din mână în mână. De aceea
ele au mers pretutindeni şi au fost fără îndoială citite, deşi „nu foarte mult
citite”. Dacă aceste cărţi ar fi fost doar nişte simple încercări literare,
exprimă Iorga o idee inedită la un curs universitar în faţa studenţilor, dacă nu ar fi pătruns până în adânc, prin
manuscrisele acelea de care am vorbit, dacă nu ar fi existat în mult mai multe
exemplare decât acelea care ni s-au păstrat, fiind la îndemână foarte multora
din societatea de atunci, „nu ne-am putea explica un lucru: sufletul
oamenilor de atunci, aşa cum acest suflet se oglindeşte, nu în operele pe
care noi le numim literare, ci în manifestările lor practice, pe care
domnii sau boierii le făceau sau în cuvintele pe care le rosteau în anumite
împrejurări”.[1]
Felul
în care sunt percepute şi analizate cărţile Bibliei depinde nu doar de
capacitatea cititorului, ci şi de
caracterul fiecăreia. Conţinutul cărţilor profetice, de exemplu, care sunt mai
puţin cunoscute decât cele istorice, a fost tratat mai pe larg decât cel al
cărţilor istorice: părţile legislative din Pentateuc au fost descrise de
asemenea mai detaliat.
Dacă vrem să
înţelegem mai bine cărţile Vechiului Testament un studiu comparativ este
esenţial. În funcţie de caracteristicile literare sau de altă natură care le
unesc sau le deosebesc, în funcţie de caz, anumite scrieri au fost indicate cu
o anumită reţinere. Diferitele stiluri domină anumite părţi ale Vechiului
Testament şi acestea denotă de obicei data la care au fost scrise sau atestă
anumiţi factori care au influenţat anumite cărţi sau fragmente.”[2]
Nu acesta este însă motivul principal pentru care Sfânta Scriptură nu
trebuie privită ca un tratat teologic. „Nici o parte a Bibliei, nici măcar
Biblia în ansamblu nu reprezintă un sistem teologic exprimat într-un mod logic,
scrie S. R. Driver. Biblia este o „bibliotecă” arătând cum oameni înzestraţi,
unii mai mult alţii mai puţin, de Sfântul Duh redau adevărurile primite de la
Dumnezeu în diferite forme literare, în funcţie de geniul fiecăruia sau de
natura circumstanţelor în care au scris. Iată câteva caracteristici întâlnite,
separat sau combinate mai multe, în cadrul cărţilor care compun Scriptura:
- Relatări epice;
-
Poeme;
-
Scrieri istorice cu un caracter
naţional sau de interes individual;
-
Scene sau compuneri teatrale;
-
Discursuri profetice sugerate de
vreun incident petrecut în ţara în care trăia autorul;
-
Proverbe apărute din observarea
atentă a modului de viaţă şi a obiceiurilor anumitor naţiuni;
-
Legi sau reguli menite să conducă
ţara din punct de vedere civil sau religios;
-
Naraţiuni cu caracter
autobiografic;
-
Scrisori menite să satisfacă
nevoile anumitor indivizi sau biserici.
Toate
aceste modalităţi au fost căi specifice de exprimare a Adevărului Divin de-a
lungul timpului şi cuprind lumina revărsată de dumnezeire asupra oamenilor de
pretutindeni.
Aşadar, specificul
unei anumite părţi a Vechiului Testament nu poate fi decis de un argument a priori capabil a stabili ce trebuie să fie cuprins şi ce nu, ci
poate fi acceptat doar după cercetarea tipurilor de dovezi cu instrumentele
specifice analizelor din domeniul literar, filologic şi din cel istoric. Nu se
cunoaşte nici un autor serios care să susţină că a avut o revelaţie în timp ce
îşi scria comentariu şi că paginile lui exprimă adevărul suprem. Astfel stând
lucrurile, nu există motive de îngrijorare dacă cineva găseşte, chiar şi în
cazul Bibliei, surse umane care au stat la baza documentării. În mod logic,
pentru unii autori relatările se bazau pe experienţe personale (cazul
Exodul), iar altele pe surse documentare sau pe tradiţia populară
(cazul cărţii Geneza a aceluiaşi Moise). Important este că autorii biblici nu
au scris după mintea lor şi nu au oferit opinii capricioase, ci adevăruri
eterne, „mânaţi de Duhul Sfânt”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu