Era în adânc,
Se ivea printre
frunţile
Munţilor,
Se
ridica alene,
Cum se
desparte de pământ
Un bătrân
îndrăgostit de viaţă.
Bătea inima
dacului
În ritmul
jocurilor romane :
Mânjite de sânge,
de răpiţi, de trădaţi.
Erau la locul lor
Coloanele
mândriei :
Doar se
prăbuşiseră,
Le mâncaseră
carii timpului,
Crăpaseră,
Se înegriseră.
Îşi pierduseră
rostul.
Mai sus,
Spre ţara lui
Dragoş,
Lemnul creştea ca
fiul orfan:
Mai agale, mai cu
noduri,
Plângând răşină.
Rotunde noduri,
Luminoase neguri.
Şi Duhul veghea.
Ceasornic al
nemuririi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu