Cuvântul
canon este de origine grecească şi a fost
folosit iniţial pentru a desemna o regulă investită cu autoritate.
Apostolul Pavel foloseşte cuvântul cu acest sens în epistola către Galateni,
capitolul 6,vers. 16: kai.
o[soi tw/| kano,ni tou,tw| stoich,sousin( eivrh,nh evpV auvtou.j kai.
e;leoj kai. evpi. to.n VIsrah.l tou/ qeou/ , ceea ce
Cornilescu traduce: „Şi peste toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta şi
peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare.” În Biblia de la 1688,
cuvântul kano,ni este tradus pravilă, iar întregul verset sună ::Şi, câţi cu pravila
aceasta vor umbla, pace spre ei şi milă
şi spre Israilul lui Dumnezău!”[1]
Începând cu secolul
al II-lea d. H. s-a făcut mereu apel la îndreptarul învăţăturilor creştine
folosindu-se expresii precum „canonul bisericii”, „canonul adevărului”, sau
„canonul credinţei”[2].
Dar cum nimic nu este nou sub soare – cel puţin aşa susţine la un moment dat
Solomon - şi acest cuvânt fusese preluat
de undeva: el este derivat dintr-un cuvânt ebraic – hn,q’ qaneh, care însemna la început trestie de măsurat, deci un îndreptar,
mai precis „unitate de măsură oficială folosită în arhitectură”.[3]
Prima dată
însă, în sensul discuţiei noastre, cuvântul canon a fost folosit de părintele bisericesc Origen (185- 254 d. Hr.)
pentru a desemna colecţia de cărţi ale Bibliei constituite într-o regulă a
credinţei şi a practicii. El spunea că „nimeni nu ar trebui să folosească
argumente doctrinare din cărţile care nu au fost incluse în Scripturile
canonizate”. Un secol mai târziu,
Atanasie (293-373 d. Hr.) a numit canon întreaga colecţie de cărţi aprobate de
Biserică şi acesta este sensul cu care cuvântul a intrat în vocabularul bisericesc.[4]
Una din cele mai
frecvente nedumeriri ale cititorilor fără o pregătire teologică specială este
legată de „adevărata Biblie”. Pe bună dreptate, oamenii se întreabă dacă Biblia
după care învaţă catolicii, de pildă, este aceeaşi Biblie după care se conduc
creştinii ortodocşi sau neoprotestanţi. De obicei, răspunsul pe care îl primesc
este da, cuvântul lui Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru orice suflare
omenească, pentru orice făptură, ca să apelăm la o formulă clasică. Dar trebuie
să recunoaştem că există Biblii diferite, fiecare având propria versiune a
canonului. Dovada cea mai clară este Biblia iudaică – doar nu putem să le luăm
tocmai iudeilor dreptul de a spune că au Biblie! - ea nu conţine cele douăzeci şi şapte de cărţi
ale Noului Testament. La rândul ei, Biblia iudaică în limba greacă - o colecţie
foarte veche şi cu multă autoritate – este diferită atât prin conţinut, cât şi
prin text, de Biblia ebraică. Biblia latină a tradiţiei romano-catolice cuprinde
cărţile Vechiului Testament care sunt înlăturate de bisericile reformate
considerându-le apocrife.
Bisericile
neoprotestante includ în Biblie cărţile
din Biblia ebraică şi cele douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament.
Aceasta este colecţia la care literatura modernă face referire de cele mai
multe ori. Prestigiul acesteia se bazează şi pe imensul număr de exemplare
difuzate. Faptul că Biblia respectivă cuprinde cărţile Noului Testament oferă
nu doar o importanţă teologică, ci dă şi impresia de complexitate, precum şi
şansa unui studiu exhaustiv.
În
lucrarea de faţă, de exemplu, cele mai multe citate provin din Biblia sau
Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, traducerea lui Dumitru
Cornilescu, opţiune care ţine exclusiv de limba care ni se pare mai aproape de
limba română contemporană (deşi nu prea aproape!) şi în nici un caz nu-i
conferim vreo valoare superioară în raport cu alte ediţii.
Un
lucru este sigur: fiecare cititor se simte în siguranţă având propria lui
Biblie în mână, aceasta atât în ceea ce priveşte Biblia canonică propriu-zisă -
canon fiind aici exact ce socoteşte el a fi adevăratul îndreptar - dar chiar
considerând Biblia un „obiect”, omul cunoaşte bine exemplarul lui cu care este
familiarizat, pe care-l studiază, pe care a făcut însemnări, de care-l leagă
cele mai plăcute experienţe spirituale ale vieţii. Aşadar, este simplu, ni se
pare, ce înseamnă Biblie. Dar, precum s-a văzut şi până acum, Biblia nu este
doar suport teologic, istorie şi antropologie, ci are propria ei istorie.
Frank
Kermode[5],
consideră că şi cele mai academice
explicaţii ale felului în care cărţile componente au ajuns împreună în canon
cuprind multe speculaţii şi sunt un amestec contradictoriu de mit şi istorie.
Fiindcă de îndată ce s-a format o carte sacră, considerată de neschimbat şi pe
deplin inspirată, aceasta dobândeşte o preistorie potrivită statutului ei şi este în mod deliberat legată
de momentul istoric sau de o supoziţie.
Adevărata istorie implică tot felul de influenţe externe: de exemplu,
închiderea canonului iudaic a fost, într-un fel, o consecinţă a faptului că
limba ebraică vorbită începea să
slăbească şi, de asemenea, o consecinţă a distrugerii Templului din anul 70 d.
Hr., când mai degrabă cartea, nu cultul de la Templu, a ajuns în centrul
religiei. În acest moment, deja erau mai mulţi iudei în diaspora decât în
Palestina şi, prin urmare, era momentul potrivit pentru o schimbare, iar
Biblia, devenită deja sfântă, a dobândit o sfinţenie extracultică.
În
privinţa Noului Testament, este posibil să fi lipsit „o tehnologie adecvată”
care a împiedicat realizarea unei forme definitive până în sec. IV. Creştinii
preferau codexul sau cartea cu foi în locul sulurilor şi, pe parcursul
perioadei de început, aceste codexuri inedite nu puteau să conţină texte lungi;
doar în sec. IV a fost posibilă realizarea unui codex care să cuprindă toate
cărţile acceptate de către creştini. Dar nici contextul extrareligios nu poate
fi minimalizat. Frank Kermode, în lucrarea citată, presupune că formarea canonului a fost
influenţată de ceea ce numim astăzi forţe politice, economice şi tehnologice,
fără vreo relevanţă imediată, religioasă sau literară.
Acest
salt sau transfer de la literatura orală la cea scrisă ne interesează în mod
deosebit fiindcă o importantă parte a literaturii române este tocmai literatura
populară care a fost consemnată foarte târziu, abia în secolul al XIX-lea în
mod sistematic. Înlocuirea treptată a tradiţiei orale prin materiale scrise a
reprezentat preludiul necesar pentru stabilirea canonului, cu toate
consecinţele acestei evoluţii, opinează cei mai mulţi istoricii. Tradiţia orală
este chiar diferită de cea scrisă; este variabilă, fiind supusă memoriei umane,
lipsită de continuitate, selectivă şi influenţată de reacţia auditoriului. Aceste
motive îi încurajează pe cei care o transmit să inventeze şi să adauge
interpretări.
În
vremea Domnul Iisus, şi El şi ucenicii au considerat că oamenii au la
dispoziţie suficientă învăţătură ca să cunoască şi să urmeze voinţa lui
Dumnezeu. Apostolul Pavel şi cei patru evangheliştii nu au scris având
intenţia de a adăuga ceva Bibliei care
exista deja; singura carte din Noul Testament care pretinde acest statut
inspirat este Apocalipsa, care cuprinde chiar o ameninţare: „Mărturisesc oricui
aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la
ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.”[6]
După cum susţin istoricii
canonului, cele mai timpurii epistole ale lui Pavel au fost scrise în jurul
anului 50 d. Hr., iar Evangheliile, conform unei opinii acceptate de mulţi,
ar aparţine perioadei 60-90 d. Hr., deşi
s-au propus şi date mai timpurii. Frank Kermode crede că lucrările Noului
Testament au fost scrise de-a lungul unui secol şi „nici unul dintre scriitori
nu s-a considerat pe sine un candidat care doreşte să fie inclus într-un corpus fix al Scripturii.”
[1] Galateni, 6, 16, în Biblia
adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Tipărită
întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino..., Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1988, p. 884.
[2] Westcott, Brooke Foss History of the Canon, 7th ed., p. 514.
Prestigios traducător din ebraică al Vechiului Testament, născut la 12 ian.
1825, la Birmingham, Warwickshire, - decedat la 27 iulie 1901).
[3] Talpoş, Vasile, Studiu introductiv în Legea, Istoria şi Poezia
Vechiului Testament, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, p.
29.
[4] Westcott, Brooke Foss, History of the Canon, p. 518, 519.
[6] Apocalips, 22, 18.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu