O minune, două minuni

 Cum pot alerga caii, iubito,

Fără să tropăie,

Cum se strecoară ei prin

Ziduri de piatră,

Cum împrăştie ceaţa.

Cum îmi alungă tristeţea.

Mă trezisem bătrân,

Pleoapele atârnau ca o cortină

A unui teatru prăfuit

Dintr-o provincie

În care copii răsfăţaţi sunt stăpâni.

Oglinda se răzbuna

Arătându-mi cearcănele,

Şi privirea o întreba

Al cui chip îl reflectă.

N-am apucat să plâng:

Caii tăcuţi intrau pe fereastră,

Calmi ca o mamă ce-şi simte

Sânul plin

Şi fiul respirând regulat.

Lumina îi împingea către mine.

Nu tropăiau, nu tropăiau.

Numele tău, dragoste,

E lumină din triluri cereşti.