Deşi
toţi literaţii români importanţi, începând cu Miron Costin şi terminând cu Ion
Rotaru, au subliniat ocazional relaţia culturii române cu literatura
biblică, studii sistematice pe această
temă nu au fost publicate până acum, în ciuda interesului acordat, cu aleasă
competenţă, de Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan, G. Călinescu, Dumitru Micu, Dan
Zamfirescu, Nicolae Constantinescu, Vladimir Petercă şi alţii.
Aceasta
nu înseamnă că nu a existat o preocupare constantă pentru studiul Vechiului
Testament sau pentru studiul literaturii, ci doar că privirea comparatistă nu
s-a constituit în obiectiv principal. Pentru a sublinia contribuţia
cercetătorilor români asupra cărţilor sfinte, amintim volumele semnate în
ultimii ani de Nicolae Necula, Ioan Ică, Vasile Talpoş, Ioan Bunaciu, Isidor
Mărtincă, Otniel Bunaciu, Francisca Bălăceanu. La rândul ei, literatura înţelepciuneă,
în special proverbele şi miturile (asupra sensului special al acestui cuvânt vom da explicaţii de-a lungul
lucrării), a fost semnalată în numeroase studii ale istoricilor şi etnologilor
români, printre care remarcăm volumele sau studiile autorilor: Cezar Tabarcea,
Nicolae Constantinescu, Silviu Angelescu, Constantin Negreanu, Dan Horia
Mazilu, Sabina Ispas, Al. Dobre, Gabriel Gheorghe etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu