Inspiraţia
a fost cea care l-a ajutat pe scriitor să aleagă şi să dispună materialul şi,
în funcţie de acest lucru, ce învăţături
sau lecţii să reiasă din scrierile lui. La scrierea unor părţi ale Vechiului
Testament au colaborat mai multe persoane, unii lăsând urme mai mult sau mai
puţine vizibile ale muncii lor. Întregul este subordonat Duhului Sfânt ca agent
unificator, astfel că Scripturile Vechiului Testament sunt surse de învăţătură,
dojană, corecţie, instruire în cele drepte. Însă pentru acest scop scrierea
Vechiului Testament este făcută cu mijloace specifice lucrărilor literare.
Există un factor uman în Biblie care, deşi este susţinut de Duhul Sfânt, nu
poate fi absorbit în totalitate şi neutralizat de acesta – pentru că Dumnezeu a
dorit să fie auzit şi înţeles de om; iar limitele în care acesta este prezent
nu pot fi stabilite printr-o determinare a
priori a metodelor de inspiraţie - „singurul mod în care acestea pot fi
stabilite este studiu asiduu al evenimentelor prezentate de Vechiul Testament.”[1]
Dar
şi în privinţa cercetării există un risc major: simpla indicare a unor teme
prezente în Biblie nu poate oferi prea multă consistenţă în legătură cu esenţa
adevărului. Ceea ce nu înseamnă însă că teama de a greşi sau de a nu înţelege
de la început un adevăr este o justificare pentru abandonarea studiului. Aşa
cum nici metodele folosite de-a lungul timpului nu trebuie catalogate fără o
cercetare prealabilă. Dimpotrivă, este înţelept să vedem ce anume este
spiritual în fiecare studiu, ce este în concordanţă cu esenţa adevărului, iar
dacă metoda se dovedeşte bună, ea poate fi preluată şi extinsă. Dacă nu,
respinsă, indiferent cine este autorul şi cât de tentantă ar părea ea prin
modernitate sau inedit.
Datele
de mai sus nu sunt, ţinem să precizăm, rodul descoperirilor noastre, ci doar o
selecţie a celor mai autorizate surse, semnificaţia canonului fiind însă şi
pentru noi aceea a cuvântului lui Dumnezeu care s-a adresat oamenilor la vreme
potrivită în diverse feluri – de la vorbirea directă până la arătarea în vis,
iar oamenii au lăsat mărturii orale sau scrise, de la caz la caz. Motive pentru
care subscriem la spusele lui Samuel Schultz: ”Scris de om sub călăuzirea
divină, Vechiul Testament a fost acceptat ca fiind în întregime valabil. Este
la fel de esenţial şi în zilele noastre să acceptăm Vechiul Testament ca
autoritate supremă; aşa cum era pentru evrei şi creştini în vremurile
noutestamentare.”[2] Adevăr valabil, în esenţa lui, şi atunci când
ne referim la Noul Testament, fiindcă fără aceste două subdiviziuni ale Sfintei
Scripturi, omenirea ar fi mai săracă, de tot săracă, orfană de învăţătura
Paternă, iar cultura universală ar fi de neconceput: poezia, romanul şi proverbele, sculptura, pictura şi muzica ar
fi rămas în faza de primitivitate. Teologia şi filozofia ar fi continuat să
trăiască în ireal, ca în cunoscutul mit al peşterii lui Socrate expus în Dialogul
lui Platon.
1.2.
Literatura înţelepciune a Vechiului Testament
Pentru
lumea iudeo-creştină, Vechiul şi Noul Testament au fost considerate de la
început cărţi sfinte, scrise sub directa îndrumare a Duhului lui Dumnezeu.
Pornind de la acest adevăr axiomatic, Biblia a fost percepută nu doar ca o
carte a cărţilor, şi nici doar
modalitatea prin care se descoperă Cuvântul.
În
raport cu educaţia, cu tradiţiile
etnice, cu mediul cultural şi religios, în Biblie oamenii au găsit, rând
pe rând, epos, mitologie, epică, poezie, legi, tradiţii. Cu greu s-ar descoperi
astăzi, noi credem chiar că este imposibil de aflat, un domeniu al vieţii
materiale, culturale sau spirituale în care să nu se poată face trimiteri la
Scriptură. Chiar şi necredincioşii declaraţi sunt nevoiţi să accepte tezaurul
cultural cuprins între coperţile acestei cărţi concepută de-a lungul multor
secole. Ar fi şi anevoie să n-o facă: încă de la începutul erei creştine, de
două mii de ani deci, orice scriitor, creştin sau nu, s-a raportat la Biblie,
subscriind, analizând, nuanţând spusele ei, sau, dimpotrivă, contestându-i
adevărurile. Şi Biblia rezistă, cuvântul ei este viu în continuare, deşi unici
o altă cetate nu a fost atacată cu atâta vehemenţă şi cu mijloace atât de
diferite, dintre ele nelipsind focul, apa, inchiziţia, şi Carbonul 14. Şi este
pregătită cu tot ce este necesar să reziste până la capăt. Fiindcă Scriptura
este cuvântul lui Dumnezeu. Prin ea Dumnezeu a vorbit oamenilor din vechime şi
ne vorbeşte şi astăzi într-un mod special pe care doar cei care l-au
experimentat pot să-l mărturisească.
Deşi
Scriptura poate sta cu cinste alături de orice altă creaţie a geniului uman, ea
nu este doar un tezaur de cultură. Dante, Shakespeare, Balzac, Voltaire,
Cervantes, Tolstoi, Goethe, Thomas Mann, Dostoievski, Vargas Llosa, Eminescu,
Blaga şi mulţi alţii care s-ar putea adăuga acestei liste sunt minţi strălucite
şi talente de excepţie, lângă care cuvântul geniu nu mai trebuie adăugat doar
fiindcă s-a uzat. Biblia poate sta în rafturile bibliotecilor personale
sau publice alături, ea poate fi volum
de referinţă la fel de autoritar asemenea volumelor semnate de cei numiţi mai
sus, dar ea nu este doar atât, nu putem spune despre ea doar că este cea mai
valoroasă carte, fiindcă ea reprezintă punctul de vedere asupra vieţii nu al
unui om, ci al Divinităţii. Scepticii, din toate timpurile, încercând să
conteste valoarea literaturii în special şi a artei în general, au atras
atenţia că nu se cunoaşte nici un om care citind o carte moralizatoare sau
privind un tablou să-şi fi schimbat viaţa, să fi devenit, cu alte cuvinte mai
bun, mai moral. Ei vor să spună că în cărţi se vorbeşte de nedreptăţi, iar
oamenii care citesc aceste nedreptăţi continuă să le săvârşească. Poate fi
adevărat. Dar mult mai sigur este un lucru: Biblia a schimbat viaţa a mii şi
mii de oameni. Sunt destui care pot depune mărturia” sunt alt om de când am
descoperit Cuvântul lui Dumnezeu.”
Aşadar, Biblia
este, în primul rând, o lucrare de înţelepciune. Spunem în primul rând deoarece
ea se defineşte ca o carte care-l ajută pe om să găsească drumul spre trăirea
în veşnicie, după normele morale impuse de Legea lui Dumnezeu: ”Frica de Domnul,
zice unul dintre înţelepţii Bibliei, este începutul înţelepciunii”. Profesorul
Vasile Talpoş sintetizează astfel particularitatea acestor cărţi de excepţie
ale Scripturii, în acelaşi timp, capodopere ale gândirii universale: „Iov
tratează suferinţa celui neprihănit, binecuvântarea prin suferinţă”, cartea
Proverbelor expune” comportamentul credinciosului în viaţa de toate zilele”, în
timp ce Eclesiastul, respingând prostia
şi superficialitatea „dezvăluie înţelepciunea trăirii cu Dumnezeu.”[3]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu