Pagini

vineri, 17 august 2012

Ştefan Augustin Doinaş, Marea

Marea 

El cântă pe ţărm. Perfida, 
unda mării s-alintă. 
Ea zicea: Mă simt silfidă, 
prinde-mă - şi sunt a ta... 
Marea chicotea: - Ha! Ha!... 
Şi-a sărit în apă fata. 
Unda mării, înspumată, 
doar atâta aşteptă. 
Ca pe-o floare-n vânt o poartă 
valul viu şi apa moartă. 
El o caută-n zadar: 
trupul ei mereu îşi pierde 
în argint albastru-verde 
auriul chihlimbar. 
Iată - atingând nadirul 
sânii goi şi trandafirul. 
Dar cu mâna prin safire 
pescuitu-i o poveste 
fără margini, ca şi marea. 
Consumată-n strălucire, 
ziua nu le-a dat de veste 
să-şi consume-îmbrăţişarea. 
E târziu. Când - beat de dor - 
el o prinde şi-o sărută, 
unda mării scade, mută, 
tremurând în jurul lor. 
Unde-s ţărmurile?... Nu-s. 
Doar azurul jos şi sus, 
clatină pe valuri creţe 
tulburată frumuseţe,
ani de fum, eoni de foc. 
Oşie de vis a lumii, 
ei - în linguşirea spumii - 
ard rotindu-se pe loc. 
Toate-n jur se sparg, se curmă,
se desfac, se prăbuşesc. 
Numai ei nu mai sfârşesc
sărutarea cea din urmă. 
- Prinde-mă şi sunt a ta,
murmură apa lividă. 
Iat-o prinsă! Dar a cui e? 
Unde-i sprinţena silfidă? 
Unde-i cel ce-o caută? 
Joacă apa amăruie 
neagră-vânătă-verzuie. . .

Niciun comentariu: