G. Călinescu: istoria cere program logic

"Mecanica planetară, ca ştiinţă, n-ar exista fără revoluţia planetelor, şi nici zoologia dacă capra n-ar naşte pe iadă, aşadar fără istorie astronomică şi fără istorie na­turală. Şi nu se poate spune nici măcar că în ştiinţele natu­rale e vorba de  o repetare de elemente identice, iar în istorie de o succesiune de elemente inedite.  De fapt nu există decît o singură istorie, cîmp de explorare şi al ştiinţe­lor naturale şi al istoriei politice, şi anume istoria pur şi simplu ca devenire. Iada nu seamănă întocmai cu capra şi nu se repetă fenomenul, care, ca fenomen, prin definiţie este ireductibil, ci unele note dominante intrînd în constituţia no­ţiunii „capră". De asemeni în istoria fenomenelor aşa-zise istorice, singularitatea sistematică, lăsînd la o parte deocam­dată absurditatea gnoseologică a unei atari teorii, ar duce la anularea oricărei cunoaşteri. Memoria istoricului, respectiv a umanităţii, nu e aşa de încăpătoare încît să reţină atîtea par­ticularităţi. Cine s-a gîndit să scrie vreodată o istorie a va­lurilor, sub cuvînt că fiecare vine cu ineditul său ? Dacă uni­versul ar fi (absurditate !) cu totul nemişcător, el s-ar reduce la un fenomen unic absolut inedit, dacă pot să mă exprim ast­fel. Atunci, lipsind putinţa comparaţiei şi a disociaţiei, mintea umană ar fi lovită de monotonie şi anulată de absurditate. De fapt ea nici n-ar putea exista, procesul fiind definiţia ei. Dar tot de monotonie s-ar sufoca şi O' minte expusă unui inedit continuu. Variabilitatea absolută anulează inteligibilita-tea necesară funcţionării intelectului, care, în imposibilitate de a reţine, oboseşte şi uită. Remediul împotriva uitării este analogia, deci abstragerea, şi un fapt istoric memorabil în­seamnă propriu-zis un fapt devenit inteligibil. Nu are nici un sens să faci „istorie", adică descripţia mişcătorului, dacă n-ai sentimentul intim că în miezul lucrurilor e ceva nemişcător.[1] Cine are cultul exagerat al particularului cade victimă universalului, căci, neputîrd reţine nimic stabil, ajunge la no­ţiunea permanenţei instabilităţii, adică la scepticism. Hegel este mai aproape decît oricare teoretician al istoriei de adevăr. Logică şi istorie sînt momente corelative, logica se revelă în istorie, istoria fără inteiigibilitate, adunare de momente etero­gene, este iraţionalul, neantul însuşi. O istorie nu e istorie decît cînd revelă un program logic. Numai în modalitatea exprimării logicului stă diferenţa între istorie şi ştiinţele na­turale."

---

[1]G. Călinescu, Principii de estetică, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.158.