Rememorări

Eugeniei

Ştiu că ai apărut la fereastră

Şi am început să văd

Tocmai cum s-a întâmplat cu orbul

Pe care l-a atins degetul lui Mesia.

Dar la mine nu se vedeau oameni neclari,

Toţi dispăruseră,

Soarele intrase în nori,

Norii se risipeau sau uneau,

Nu mai îmi puteau spune nimic.

Şi mai ţin minte

Că mi-ai atins genunchiul

Şi m-a curentat valul mării,

Era un fel de prăbuşire a necazului,

Totul aluneca spre adânc

În rafale.

Apoi am plutit:

Conduceai tu şi eu navigam,

Când dormeai, eu rostuiam poveşti,

Dimineaţa, ne întâlneam la cafea

Şi ne întrebam unul pe altul

De unde cunosc eu

Minunea aşezată în faţă.

Pe vremea aceea,

Încăpeau multe minuni pe lume

Iar norocul puteam să-l ating

De îndată ce întindeam mâna.