Dacă lumina s-ar ivi dintr-odată,
Cum vreau eu sau alţii ca mine,
Nu doar privirea s-ar vătăma,
Ci pământul s-ar rupe în două.
Prima dată doar s-a zis să fie lumină
Şi au apărut lumi şi sublumi,
Supraexistenţe şi straturi nepătrunse.
La cât eşti de bun cu mine, Tăticule,
Pot să socotesc doar pe degetele de la o mână,
Mai departe mi se întunecă mintea şi rămân buimac,
Pitagora şi Euclid nu-mi sunt de niciun folos
(Nici chiar Newton cu Einstein nu mă duc mai departe,
Deşi aveau minţi proaspete,
Neadormite de stomacuri prea pline).
Din această împărţire a firului în patru,
Şi apoi în şaisprezece sau şaizeci şi patru,
Eu ies elegant ca un lord
Pornit la plimbare pe Strada Mare
Sau pe o cărăruie de munte.
Mă sprijin în bastonul neputinţei mele
Şi mă minunez de bunătatea ta.
Aş fi încântat de geometrii, astrologii şi
Chiar de orlogii,
Dar mă învârtesc în cerc, chiar când ies din pătrat,
Astfel că prefer
Să ridic ochii spre cer.
Şi învârtindu-se în orbită
Se minunează la infinit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu