De cei petrecuţi în lumea celor
drepţi îşi aminteau cînd şi cînd, avînd grijă să nu treacă vreo duminică sau
altă sărbătoare fără să fie tămîiaţi şi pomeniţi cu o luminare aprinsă. Ştia
Gina ce trebuie făcut : nu se atingea de pîinea coaptă din grîu nou, de
struguri, de lubeniţă, de o felie de cozonac sau de un măr copt pînă nu făcea cu
mâna semnul crucii deasupra bucatelor pe care le împărţea mai întâi vecinilor,
să fie de sufletul celor duşi pe cea lume.
Ea n-o să aibă parte de norocul
ăsta, în loc să-i uşureze pe cei ce rămân, mai rău îi încurcă. Dacă o fi să bolânzească
mult timp, în primăvara ce vine, când o vrea fiu-său Ştefan să-şi înalţe casa,
ea, în loc să-i dea o mână de ajutor, o să-i stea în cale, ca o piază rea. Iar
de-o muri curînd, tot nici un folos. Cheltuială cu popii, cheltuială cu
lăutarii, cheltuială cu pomenile. Bani avea Ştefan, de-asta nu-1 plângea, dar
două-trei săptămîni tot se pierdeau din pricina ei. Başca potriveala : cui îi
rămîne inima slobodă să se apuce de casă nouă după ce-a săpat mormântul mamă-si
?
De-ar fi să fie, într-o săptămînă-două... N-ar fi nici iarnă, nici primăvară, nici pământul îngheţat
bocnă nici vreme de muncă. Până creşte spicul griului, cei care rămîn au timp
berechet să termine cu totul. Poate şi Ştefan să termine casa. Tocmeşte
maistorii şi pînă se pun ploile ajunge cu zidurile la acoperiş. Pe când aşa ?
De-o fi să zacă la nesfîrşit, unde o s-o ţie şi pe ea ? De casa nouă nu se pot
apuca până n-o dărîmă pe-a veche, că pe locul ăsta trebuie înălţată. Nu mai e ca înainte, când ajungea pămîntul pentru toţi. Pe
vremea ei, era curtea cât un izlaz, o împărţea omul în două sau în trei, după
numărul copiilor, şi-şi făcea fiecare casa lui. Nu se împăcau fraţii sau
cumnaţii între ei, îi privea — trăgeau un gard de nuiele şi se simţea fiecare stăpîn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu