O întâlnire cu Petre Țuțea

Într-o seară am auzit la ”Europa liberă” că Petre Țuțea a fost arestat. M-am indignat, am dat din umeri și atât, nu puteam face nimic. Nici eu nici altcineva. Nu mică mi-a fost bucuria când, peste câteva zile, l-am întâlnit prin fața hotelului Athene Palace. Era în jur de ora zece, mă îndreptam spre sediul Radioteleviziunii, unde lucram. După ce mi-a zis de trei ori, cum făcea de fiecare dată când mă vedea: ”Când te-oi plesni de drag ce-mi ești!” mi-a dat drumul la mâna pe care mi-o prinsese între palmele lui care păreau ale unui uriaș.

-          Domnule Țuțea, zic destul de încet, știind că zona e împânzită de securiști, am auzit lucruri urâte, haideți să ne pălimbăm puțin...

-          Ai auzit că sunt arestat, zice el, depărtându-se cu pași înceți spre Bibliotecă, nu e adevărat, dar știu cum a ajuns zvonul la Europa Liberă, mi-a spus un ucenic de-al meu, un tânăr, Marcel Petrișor, s-a făcut o confuzie...

-          Da, da, e tânăr, a făcut engleza...îl știu pe Marcel Petrișor - încerc eu să ne depărtăm și de loc și de subiect, sperând să-l trag în parcul din fața Ateneului sau în largul pieții – un om admirabil, am fost colegi la universiate, avem prieteni comuni (eu îl cunoscusem de la asistentul de literatură universală, Cornel Mihai Ionescu, de care am amintit mai dăunăzi). Nu era Petre Țuțea omul căruia să-i conduci tu discuția sau pașii. Ori n-a auzit ori s-a făcut că nu aude. A continuat cu vocea lui gravă, baritonală. Puternică, puternică și cu ecou. Aveam impresia că se aude până în Cișmigiu:

-          Nu m-au arestat, doar mi-au făcut perechiziție și mi-au confiscat niște scrieri.

Îmi caută privirea, mă las străpuns de ochii lui albaștri și mari. Mereu umezi și întrebători. Scormonitori. Părea că mi-a citit întrebarea din gând și s-a năpustit într-un șuvoi de explicații:

-          Cică mi le confiscă pentru că nu sunt scrieri  marxiste. Păi cum să fie scrieri marxiste? Râde zgomotos, tot trupul intră parcă în tremurat. Continuă și îl las să vorbească. Ăsta era tot farmecul, să-l lași pe el să vorbească. Era fascinant și când făcea afirmații cu care nu erai de acord de loc.

-          Am auzit că la Paris – acum pare a fi calm – dacă mergi pe stradă și pronunți cuvântul Marx, vine poliția și te leagă! Asta în țara tuturor libertăților, că dacă nici acolo nu e libertate, atunci însemnă că e la noi! (Râde iar cu gura până la urechi. Se uită să vadă dacă-l pricep. Nu pricepeam. Profesor conștiincios îmi dă explicații, pe care nu le cerusem, dar le așteptam).

-          Uite de ce te arestează. În timp ce tu vorbești despre Karl Marx, trece un om cinsit pe lângă tine. Ăla te aude, începe să râdă în hohote, leșină, cade jos, se lovește cu capul de astfalt sau de piatră și moare... Ești pericol public. Și ca să-și scape cetățenii de asemenea accidente, te arestează!

Râde din nou, așteaptă să văd dacă gust gluma, râd și eu, dar nu pot concura cu el: Țuțea râdea din tot trupul, pământul se zguduia de râsul lui și aerul din jur vibra.

-          Dar securitatea, securitatea de ce v-a luat manuscrisesele sau ce ziceți că v-au luat? Sunt tâmpiți? Dumneavoastră spuneți în gura mare ce gândiți...

-          Cred că le place ce scriu, răspunde el, dar de data aceasta zâmbind strengărește. Devine din nou serios și ochii scot scântei: m-au umilit...

-          Să nu spuneți că v-au lovit.

-          Mai rău. Au trimis un căpitan și încă doi gradați... Păi căpitani trimiți tu să stea de vorbă cu mine? Eu am fost înalt demnitar al statului român, am lucrat în Ministerul Economiei Naționale, nici mareșalul Ion Antonescu nu a renunțat la serviciile mele. Și tu îmi trimiți un căpitan? Sunt niște netrebnici.