Gemenii

Paul era fratele lui, căruia profesorul îi zicea Celmare. Când li se adresa direct le spunea pe nume sau doar Celmare ori Celmic. Dar uneori îi încurca. Nu ştiau nici ei dacă profesorul le confundă cu adevărat chipul sau când îi numeşte îi iese din gură primul nume şi-l rosteşte la nimereală.

Celmic se numea Petru. Gemenii chiar se născuseră pe 29 iunie, iar tatăl, fiu şi nepot de preoţi din Ardeal, hotărâse să cinstească memoria celor doi apostoli şi-i numise româneşte Petru şi Paul. Nu ştia, probabil, că mai fusese un caz similar, când un scriitor îşi botezase copiii cu aceste două nume, iar cel mic (era o diferenţă de un an între ei) murise înainte de-a ieşi din adolescenţă.

Celmic se depărta uşor - observase că un bec care dădea spre toaleta cafenelei pâlpâia anemic.

Da, da, îşi zise bătrânul în gând, ne-am lămurit, încep o nouă viaţă, trebuie să fac schimbări majore. Încep cu băutura, apoi cu hainele, nu prea o să mai port costume şi cravată.

Mai erau zece minute  până la deschiderea cafenelei. Bătrânul privea printre jaluzele la trecători. I se păru că sunt mai multe femei pe stradă decât bărbaţi, dar nu dădu importanţă. Chiar se întrebă: de ce n-ar fi? Se ridică în picioare şi se duse la bar, pretextând că nu-i merge bricheta şi ar avea nevoie de foc. Aprinse ţigara, trase un fum, apoi întrebă prefăcându-se nepăsător:

- Spune-mi, Paul, fratele tău trece azi pe-aici?

- Cred că nu, răspunse, tot indiferent, Celmic.

- Păcat...

- Îl sun eu, dacă vreţi să vorbiţi cu el sau poate rezolv eu, dacă e nevoie de ceva...

- Întreabă-l tu, te rog, sfătuiţi-vă, dacă aş putea să vin în fiecare zi aici să-mi beau cafeaua.

Paul râse cu gura plină, sănătos:

- Nu-i nevoie să facem şedinţă de bord pentru asta, sigur că puteţi veni, n-are rost să-l întreb pe frate-meu chestia asta.