Din faptul că artistul este un hipersensibil, cu o
delicateţe aparte, nu se poate trage concluzia ca el este un neurotic
incurabil, aşa cum crede Freud: ”Artistul este la început un om care se
îndepărtează de realitate pentru că nu se poate împăca cu faptul că se cere să renunţe la satisfacerea
instinctelor şi care atunci, în fantezia lui, dă frâu liber dorinţelor sale
erotice şi ambiţiilor sale exacerbate. Dar din această lume a fanteziei el
găseşte o cale de întoarcere la realitate ; cu talentul lui deosebit, el
creează o noua realitate în care introduce fanteziile sale, cărora oamenii le
recunosc o justificare considerându-le drept reflectări valabile ale vieţii
reale. şi, pe această cale, fară să urmeze drumul ocolit al efectuării unor modificări reale în lumea
exterioara, el devine cu adevărat eroul, regele, creatorul sau favoritul care
ar fi dorit să ajunga.” Prea bine.
Dar Freud şi şcoala psihanalitică de
după el nu iau în calcul şi firile artistice care compun nu din frustrare, ci
din prea plin, fiindcă dăruiește, cu adevărat, doar cel care are, cel care nu
are, doar îşi închipuie că dă. Este greu să acceptăm ca Eminescu a scris doar
ca să arate ce mult ar fi putut să-şi desmierde iubita, şi ca nu ar fi fost
capabil şi în realitate s-o facă. Balzac scrie şi ce a văzut, a simţit şi a făcut,
nu doar ce a visat. Lampedussa este chiar un nobil adevărat, el, autorul, nu
doar personajul lui. Dostoievski a fost, bună parte din viaţa lui, un ”demon”
neliniştit şi certat cu societatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu