Pagini

duminică, 1 iulie 2012

Trei sectiuni ale Canonului Vechiului Testament


Actuala împărţire în trei secţiuni a canonului Vechiului Testament protestant – istorică, poetică si profetică – conţine 39 de cărţi, la fel ca în traducerile în limba greacă sau latină ale Bibliei care au aceeaşi structură.[1] Vechiul Testament ebraic este alcătuit din 24 de cărţi care au fost împărţite în următoarele trei diviziuni principale:
1.          Legea (torah) sau Pentateucul, care conţine primele cinci cărţi ale lui Moise.
2.          Profeţii (nebi’im), împărţiţi în: patru profeţi timpurii: Iosua, Judecători, (1 si 2) Samuel, (1 şi 2) Regi, şi patru profeţi târzii: Isaia, Ieremia, Ezechiel, şi cei 12 profeţi mici într-o singură carte.
3.          Scrierile (kethubim)  conţin celelalte unsprezece cărţi ale Bibliei care au mai rămas - Ezra si Neemia - pe de o parte şi 1 şi 2 Cronici, pe altă parte - alcătuind câte o singură carte.           
Această divizare în trei părţi a Vechiului Testament ebraic în timpul Domnului Hristos este confirmată de propriile Sale cuvinte: „Iată ce vă spuneam când eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi”[2]
Naraţiunea istorică a Vechiului Testament nu se continuă până în era creştină, ”astfel că Vechiul şi Noul Testament sunt separate printr-un interval de patru secole”.[3] Originea multor cărţi ale Vechiului Testament poate fi urmărită în urmă până la autorii lor. Insă nu există nici o informaţie cu privire la o colecţie de cărţi ale Vechiului Testament înainte de exilul Babilonian.[4] Singurele referiri preexilice la cărţile biblice sunt legate de Pentateuc. Dumnezeu a sfătuit pe Iosua: „această carte a legii să nu se depărteze de gura ta” - Iosua, cap. 1, vers.8 - iar Iosua, succesorul lui Moise, a încurajat poporul să împlinească „tot ce este scris în cartea legii lui Moise”. El a ţinut, de asemenea, o mare adunare în care instrucţiunile din „cartea legii” au fost făcute publice. Regele David a cunoscut Pentateucul şi îl sfătuieşte pe  fiul său Solomon să  păzească poruncile, hotărârile şi învăţăturile lui Dumnezeu, „după cum este scris în legea lui Moise.”[5]
Cele cinci cărţi ale lui Moise, menţionate sub numele de „cartea lui Moise”, „legea Domnului”, „cartea legii Domnului”, sunt amintite în mod curent de 7 ori în 1 şi 2 Cronici, de 17 ori în Ezra şi Neemia şi o dată în Maleahi. Faptul că această carte a legii (torah) era considerată inspirată şi „canonică” în secolul 5 î. Hr. este demonstrat de atitudinea poporului atunci când cartea era deschisă (Neemia 8:5,6). Se pare ca expresia „cartea legii” (torah) are un sens mai larg decât „Pentateuc”, deoarece aceeaşi expresie, „legea lor”, este folosită o dată de Domnul Iisus în Ioan: „ Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: „M-au urât fără temei.”[6]
Multe cărţi cu origine preexilică au supravieţuit distrugerii Ierusalimului şi captivităţii babiloniene. Un exemplu, citat de Siegfried H. Horn, în Seventh-Day Adventist Bible Dictionary, de unde preluăm o parte din informaţii, poate fi faptul că Daniel a folosit cartea lui Ieremia în timpul exilului babilonian (Daniel 9:2), iar aproximativ 20 de cărţi diferite sunt menţionate în cărţile Cronicilor fie ca sursă  pentru conţinutul acestei lucrări, fie ca lucrări în care se află materiale adiţionale care au fost menţionate doar în trecere în Cronici.
Un alt scriitor care plasează completarea canonului Vechiului Testament în timpul lui Ezra şi Neemia este istoricul iudeu Iosif Flavius care, la putin timp după căderea Ierusalimului în anul 70 d. Hr., a consemnat următoarele:  „Din timpul lui Artaxerxe până în timpul nostru a fost scrisă o istorie completă care nu a fost considerată la acelaşi nivel cu înregistrările timpurii din cauza eşecului de a stabili succesiunea exactă a profeţilor. Noi avem o dovadă practică a consideraţiei faţă de propriile noastre Scripturi.”[7] Argumentul lui Flavius este, în adevăr, temeinic: deşi a trecut atâta timp de când există cărţile iudeilor considerate sfinte, nimeni nu a îndrăznit să adauge, să scoată sau să modifice măcar o silabă. Aceasta declaraţia arată că iudeii din timpul lui Hristos erau convinşi de faptul că fixarea canonului a avut loc în timpul lui Ezra şi Neemia care  au trăit în timpul lui Artaxerxe I. Ei înşişi erau reticenţi în a schimba sau adăuga noi Scripturi la cele stabilite cu 500 de ani înainte.
Declaraţia lui Iosif Flavius este în concordanţă cu observaţiile pe care cititorul atent le poate face atunci când citeşte Vechiul Testament. Ultimele cărţi istorice, Cronicile, Ezra, Neemia şi Estera acoperă istoria lui Israel până în perioada ce urmează exilului. Cronicile şi continuarea lor, Ezra şi Neemia, au înregistrat evenimente ce au avut loc între secolele 6 si 5 î. Hr., însă nu mai târziu. Rezultă că scrierea Vechiului Testament, aşa cum este cunoscut el astăzi, trebuie să se fi încheiat la sfârşitul secolului 5 î. Hr. pentru că istoria următoare nu a mai fost adăugată la scrierile existente anterior. Nici măcar nu s-a păstrat alături de Scripturile canonice. Canonul părea definitivat şi suficient sieşi.


[1] Horn, Siegfried H., Bible Dictionary, p.72.
[2] Luca, cap. 24, vers. 44.
[3] Schultz, Samuel J., Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, [f. l.] , BEE International, 1998, p. 13.
[4] Ibidem.
[5] 1 Regi, 2, 3.
[6] Ioan, 15, 25.
[7] Josephus Flavius, Against Apioni, ed. Loeb, p. 8, apud Siegfried H. Horn, op. cit.

Niciun comentariu: