Pagini

duminică, 1 iulie 2012

O lucrare de înţelepciune


Inspiraţia a fost cea care l-a ajutat pe scriitor să aleagă şi să dispună materialul şi, în funcţie de acest lucru,  ce învăţături sau lecţii să reiasă din scrierile lui. La scrierea unor părţi ale Vechiului Testament au colaborat mai multe persoane, unii lăsând urme mai mult sau mai puţine vizibile ale muncii lor. Întregul este subordonat Duhului Sfânt ca agent unificator, astfel că Scripturile Vechiului Testament sunt surse de învăţătură, dojană, corecţie, instruire în cele drepte. Însă pentru acest scop scrierea Vechiului Testament este făcută cu mijloace specifice lucrărilor literare. Există un factor uman în Biblie care, deşi este susţinut de Duhul Sfânt, nu poate fi absorbit în totalitate şi neutralizat de acesta – pentru că Dumnezeu a dorit să fie auzit şi înţeles de om; iar limitele în care acesta este prezent nu pot fi stabilite printr-o determinare a priori a metodelor de inspiraţie - „singurul mod în care acestea pot fi stabilite este studiu asiduu al evenimentelor prezentate de Vechiul Testament.”[1]
Dar şi în privinţa cercetării există un risc major: simpla indicare a unor teme prezente în Biblie nu poate oferi prea multă consistenţă în legătură cu esenţa adevărului. Ceea ce nu înseamnă însă că teama de a greşi sau de a nu înţelege de la început un adevăr este o justificare pentru abandonarea studiului. Aşa cum nici metodele folosite de-a lungul timpului nu trebuie catalogate fără o cercetare prealabilă. Dimpotrivă, este înţelept să vedem ce anume este spiritual în fiecare studiu, ce este în concordanţă cu esenţa adevărului, iar dacă metoda se dovedeşte bună, ea poate fi preluată şi extinsă. Dacă nu, respinsă, indiferent cine este autorul şi cât de tentantă ar părea ea prin modernitate sau inedit.
Datele de mai sus nu sunt, ţinem să precizăm, rodul descoperirilor noastre, ci doar o selecţie a celor mai autorizate surse, semnificaţia canonului fiind însă şi pentru noi aceea a cuvântului lui Dumnezeu care s-a adresat oamenilor la vreme potrivită în diverse feluri – de la vorbirea directă până la arătarea în vis, iar oamenii au lăsat mărturii orale sau scrise, de la caz la caz. Motive pentru care subscriem la spusele lui Samuel Schultz: ”Scris de om sub călăuzirea divină, Vechiul Testament a fost acceptat ca fiind în întregime valabil. Este la fel de esenţial şi în zilele noastre să acceptăm Vechiul Testament ca autoritate supremă; aşa cum era pentru evrei şi creştini în vremurile noutestamentare.”[2]  Adevăr valabil, în esenţa lui, şi atunci când ne referim la Noul Testament, fiindcă fără aceste două subdiviziuni ale Sfintei Scripturi, omenirea ar fi mai săracă, de tot săracă, orfană de învăţătura Paternă, iar cultura universală ar fi de neconceput: poezia, romanul şi  proverbele, sculptura, pictura şi muzica ar fi rămas în faza de primitivitate. Teologia şi filozofia ar fi continuat să trăiască în ireal, ca în cunoscutul mit al peşterii lui Socrate expus în Dialogul lui Platon.

1.2.  Literatura înţelepciune a Vechiului Testament

Pentru lumea iudeo-creştină, Vechiul şi Noul Testament au fost considerate de la început cărţi sfinte, scrise sub directa îndrumare a Duhului lui Dumnezeu. Pornind de la acest adevăr axiomatic, Biblia a fost percepută nu doar ca o carte a cărţilor, şi nici  doar modalitatea prin care se descoperă Cuvântul.
În raport cu educaţia, cu tradiţiile  etnice, cu mediul cultural şi religios, în Biblie oamenii au găsit, rând pe rând, epos, mitologie, epică, poezie, legi, tradiţii. Cu greu s-ar descoperi astăzi, noi credem chiar că este imposibil de aflat, un domeniu al vieţii materiale, culturale sau spirituale în care să nu se poată face trimiteri la Scriptură. Chiar şi necredincioşii declaraţi sunt nevoiţi să accepte tezaurul cultural cuprins între coperţile acestei cărţi concepută de-a lungul multor secole. Ar fi şi anevoie să n-o facă: încă de la începutul erei creştine, de două mii de ani deci, orice scriitor, creştin sau nu, s-a raportat la Biblie, subscriind, analizând, nuanţând spusele ei, sau, dimpotrivă, contestându-i adevărurile. Şi Biblia rezistă, cuvântul ei este viu în continuare, deşi unici o altă cetate nu a fost atacată cu atâta vehemenţă şi cu mijloace atât de diferite, dintre ele nelipsind focul, apa, inchiziţia, şi Carbonul 14. Şi este pregătită cu tot ce este necesar să reziste până la capăt. Fiindcă Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu. Prin ea Dumnezeu a vorbit oamenilor din vechime şi ne vorbeşte şi astăzi într-un mod special pe care doar cei care l-au experimentat pot să-l mărturisească.
Deşi Scriptura poate sta cu cinste alături de orice altă creaţie a geniului uman, ea nu este doar un tezaur de cultură. Dante, Shakespeare, Balzac, Voltaire, Cervantes, Tolstoi, Goethe, Thomas Mann, Dostoievski, Vargas Llosa, Eminescu, Blaga şi mulţi alţii care s-ar putea adăuga acestei liste sunt minţi strălucite şi talente de excepţie, lângă care cuvântul geniu nu mai trebuie adăugat doar fiindcă s-a uzat. Biblia poate sta în rafturile bibliotecilor personale sau  publice alături, ea poate fi volum de referinţă la fel de autoritar asemenea volumelor semnate de cei numiţi mai sus, dar ea nu este doar atât, nu putem spune despre ea doar că este cea mai valoroasă carte, fiindcă ea reprezintă punctul de vedere asupra vieţii nu al unui om, ci al Divinităţii. Scepticii, din toate timpurile, încercând să conteste valoarea literaturii în special şi a artei în general, au atras atenţia că nu se cunoaşte nici un om care citind o carte moralizatoare sau privind un tablou să-şi fi schimbat viaţa, să fi devenit, cu alte cuvinte mai bun, mai moral. Ei vor să spună că în cărţi se vorbeşte de nedreptăţi, iar oamenii care citesc aceste nedreptăţi continuă să le săvârşească. Poate fi adevărat. Dar mult mai sigur este un lucru: Biblia a schimbat viaţa a mii şi mii de oameni. Sunt destui care pot depune mărturia” sunt alt om de când am descoperit Cuvântul lui Dumnezeu.”
Aşadar, Biblia este, în primul rând, o lucrare de înţelepciune. Spunem în primul rând deoarece ea se defineşte ca o carte care-l ajută pe om să găsească drumul spre trăirea în veşnicie, după normele morale impuse de Legea lui Dumnezeu: ”Frica de Domnul, zice unul dintre înţelepţii Bibliei, este începutul înţelepciunii”. Profesorul Vasile Talpoş sintetizează astfel particularitatea acestor cărţi de excepţie ale Scripturii, în acelaşi timp, capodopere ale gândirii universale: „Iov tratează suferinţa celui neprihănit, binecuvântarea prin suferinţă”, cartea Proverbelor expune” comportamentul credinciosului în viaţa de toate zilele”, în timp ce Eclesiastul,  respingând prostia şi superficialitatea „dezvăluie înţelepciunea trăirii cu Dumnezeu.”[3]


[1] Ibidem.
[2] Schultz, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, [Oradea], [f.e.], 1992, p. 19.
[3] Talpoş, Vasile, Studiu introductiv în Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1999, p. 324.

Niciun comentariu: