Pagini

duminică, 1 iulie 2012

Nu e rău dacă ştim nişte amănunte...


După cum se ştie, traducerea Septuagintei a fost realizată de iudeii vorbitori de limbă greacă din Egipt şi foarte repede şi-a câştigat o considerabilă circulaţie printre iudeii dispersaţi în diaspora. Sursele genezei ei au o scrisoare a lui Aristeas, considerată a fi fost scrisă între 96 şi 63 î. Hr., o declaraţie făcută de Filon, un filozof iudeu din Alexandria din timpul Domnului Hristos, şi scrierile lui Iosif Flavius, la puţin timp după aceasta. În aceste lucrări se relatează o istorie legendară despre traducerea Pentateucului de către 72 de învăţaţi evrei, timp de 72 de zile în timpul domniei împăratului Ptolemeu II al Egiptului (anii 285-247 î. Hr.). Aceşti oameni, spune legenda, au lucrat independent, însă au realizat 72 de copii ale unei traduceri în care fiecare cuvânt se potrivea, dovedind faptul că traducerea lor s-a realizat sub inspiraţia Duhului Sfânt. Deşi legenda a fost creată pentru a asigura acceptarea traducerii greceşti printre iudei şi pentru a plasa la acelaşi nivel cu textul ebraic, ea conţine, fără îndoială şi anumite fapte de necontestat. Unul dintre ele este că traducerea a început cu Pentateucul şi că a avut loc în timpul lui Ptolemeu II. Nu se ştie când s-a încheiat traducerea întregului Vechi Testament. Aceasta ar fi putut avea loc în secolul 3 î. Hr. sau mai târziu, în secolul 2. Totuşi, Septuaginta completă este menţionată de traducătorul Eclesiastului lui Isus ben Sirah în prologul pe care-l adaugă acestei lucrări apocrife. Prologul a fost scris în anul 132 î. Hr. şi face referire la Biblia greacă, deci la o lucrare deja existentă. În timp ce face referire la cartea Eclesiastul, sau Înţelepciunea lui Isus ben Sirah (c 200 î. Hr.), care a fot realizată în limba ebraică în anul 180 î. Hr., este important să menţionăm că autorul ei a avut acces la cele mai multe cărţi ale Vechiului Testament. Acest lucru se observă din faptul că el citează sau face referire la cel puţin 19 din cele 24 de cărţi ale Bibliei ebraice.
Proverbele lui Isus, fiul lui Sirah au fost traduse în greceşte de nepotul autorului în 130 î. Hr. care le-a adăugat o Prefaţă unde vorbeşte despre „legile şi profeţii şi ceilalţi care le-au respectat” cărora bunicul său le-a dedicat scrierile sale, „legea şi profeţii şi celelalte cărţi ale strămoşilor noştri”. Acest fragment pare să recunoască diviziunea tripartită a canoanelor evreieşti, sintagma modificată care urmează după profeţi reprezentând probabil colecţia de scrieri amestecate cunoscute acum sub denumirea de Hagiografie. Având în vedere faptul că diviziunea tripartită a fost recunoscută mai târziu de evrei şi că două dintre nume sunt la fel înseamnă că această diviziune a fost stabilită în jurul anului 200 î. Hr., dacă nu chiar în zilele nepotului traducător. Totuşi nu arată că Hagiografia era completă, în forma pe care o cunoaştem noi astăzi; aşadar se poate presupune că anumite cărţi precum Estera, Daniel sau Eclesiastul au fost adăugate colecţiei mai târziu.[1] Odată cu acest adaos se încheie canonul Vechiului Testament, deşi discuţiile continuă şi aduc chiar opinii noi.
 Cam în aceeaşi perioadă în care Josephus a scris Against Apion, Scripturile ebraice se aflau printre diversele subiecte dezbătute de rabinii care îşi stabiliseră sediul central la Jabneh sau Jamnia, în vestul Iudeii, sub conducerea lui Yohanan ben Zakkai, în vederea restabilirii vieţii religioase iudaice în urma prăbuşirii statului iudaic în 70 d.Hr. Viaţa iudaică trebuia să fie adaptată unei noi situaţii în care nu mai existau Templul şi serviciile de la Templu. În ceea ce priveşte Scripturile, rabinii nu au introdus inovaţii; ei au revizuit tradiţia pe care au primit-o şi au lăsat-o la fel mai mult sau mai puţin. Brucee ne sugerează că nu este înţelept să considerăm că la Jamnia a avut loc un Conciliu sau un Sinod în care  s-au stabilit limitele canonului Vechiului Testament. [2]


[1] Driver, S. R., An introduction to the Literature of the Old Testament, ediţia a IX-a, Edinburg,  Clark, p. III.
[2] Bruce, F F, The English Bible. A History of Translations from the Earliest English Versions to the New English Bible, New York, Oxford University Press, 1978, p. 12.

Niciun comentariu: