Pagini

duminică, 1 iulie 2012

Mai multişor despre canonul biblic


Cuvântul canon este de origine grecească şi a fost  folosit iniţial pentru a desemna o regulă investită cu autoritate. Apostolul Pavel foloseşte cuvântul cu acest sens în epistola către Galateni, capitolul 6,vers. 16:  kai. o[soi tw/| kano,ni tou,tw| stoich,sousin( eivrh,nh evpV auvtou.j kai. e;leoj kai. evpi. to.n VIsrah.l tou/ qeou/ , ceea ce Cornilescu traduce: „Şi peste toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta şi peste Israelul lui Dumnezeu să fie pace şi îndurare.” În Biblia de la 1688, cuvântul kano,ni este tradus pravilă, iar întregul verset sună ::Şi, câţi cu pravila aceasta vor umbla, pace spre ei  şi milă şi spre Israilul lui Dumnezău!”[1]
Începând cu secolul al II-lea d. H. s-a făcut mereu apel la îndreptarul învăţăturilor creştine folosindu-se expresii precum „canonul bisericii”, „canonul adevărului”, sau „canonul credinţei”[2]. Dar cum nimic nu este nou sub soare – cel puţin aşa susţine la un moment dat Solomon -  şi acest cuvânt fusese preluat de undeva: el este derivat dintr-un cuvânt ebraic – hn,q’ qaneh, care însemna la început trestie de măsurat, deci un îndreptar, mai precis „unitate de măsură oficială folosită în arhitectură”.[3]
Prima dată însă, în sensul discuţiei noastre,  cuvântul canon a fost folosit de  părintele bisericesc Origen (185- 254 d. Hr.) pentru a desemna colecţia de cărţi ale Bibliei constituite într-o regulă a credinţei şi a practicii. El spunea că „nimeni nu ar trebui să folosească argumente doctrinare din cărţile care nu au fost incluse în Scripturile canonizate”. Un secol   mai târziu, Atanasie (293-373 d. Hr.) a numit canon întreaga colecţie de cărţi aprobate de Biserică şi acesta este sensul cu care cuvântul a  intrat în vocabularul bisericesc.[4]
Una din cele mai frecvente nedumeriri ale cititorilor fără o pregătire teologică specială este legată de „adevărata Biblie”. Pe bună dreptate, oamenii se întreabă dacă Biblia după care învaţă catolicii, de pildă, este aceeaşi Biblie după care se conduc creştinii ortodocşi sau neoprotestanţi. De obicei, răspunsul pe care îl primesc este da, cuvântul lui Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru orice suflare omenească, pentru orice făptură, ca să apelăm la o formulă clasică. Dar trebuie să recunoaştem că există Biblii diferite, fiecare având propria versiune a canonului. Dovada cea mai clară este Biblia iudaică – doar nu putem să le luăm tocmai iudeilor dreptul de a spune că au Biblie! -  ea nu conţine cele douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament. La rândul ei, Biblia iudaică în limba greacă - o colecţie foarte veche şi cu multă autoritate – este diferită atât prin conţinut, cât şi prin text, de Biblia ebraică. Biblia latină a tradiţiei romano-catolice cuprinde cărţile Vechiului Testament care sunt înlăturate de bisericile reformate considerându-le apocrife.
Bisericile neoprotestante includ în Biblie  cărţile din Biblia ebraică şi cele douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament. Aceasta este colecţia la care literatura modernă face referire de cele mai multe ori. Prestigiul acesteia se bazează şi pe imensul număr de exemplare difuzate. Faptul că Biblia respectivă cuprinde cărţile Noului Testament oferă nu doar o importanţă teologică, ci dă şi impresia de complexitate, precum şi şansa unui studiu exhaustiv.
În lucrarea de faţă, de exemplu, cele mai multe citate provin din Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, traducerea lui Dumitru Cornilescu, opţiune care ţine exclusiv de limba care ni se pare mai aproape de limba română contemporană (deşi nu prea aproape!) şi în nici un caz nu-i conferim vreo valoare superioară în raport cu alte ediţii.
Un lucru este sigur: fiecare cititor se simte în siguranţă având propria lui Biblie în mână, aceasta atât în ceea ce priveşte Biblia canonică propriu-zisă - canon fiind aici exact ce socoteşte el a fi adevăratul îndreptar - dar chiar considerând Biblia un „obiect”, omul cunoaşte bine exemplarul lui cu care este familiarizat, pe care-l studiază, pe care a făcut însemnări, de care-l leagă cele mai plăcute experienţe spirituale ale vieţii. Aşadar, este simplu, ni se pare, ce înseamnă Biblie. Dar, precum s-a văzut şi până acum, Biblia nu este doar suport teologic, istorie şi antropologie, ci are propria ei istorie.
Frank Kermode[5], consideră că  şi cele mai academice explicaţii ale felului în care cărţile componente au ajuns împreună în canon cuprind multe speculaţii şi sunt un amestec contradictoriu de mit şi istorie. Fiindcă de îndată ce s-a format o carte sacră, considerată de neschimbat şi pe deplin inspirată, aceasta dobândeşte o preistorie potrivită  statutului ei şi este în mod deliberat legată de momentul istoric sau de o supoziţie.  Adevărata istorie implică tot felul de influenţe externe: de exemplu, închiderea canonului iudaic a fost, într-un fel, o consecinţă a faptului că limba ebraică vorbită începea să slăbească şi, de asemenea, o consecinţă a distrugerii Templului din anul 70 d. Hr., când mai degrabă cartea, nu cultul de la Templu, a ajuns în centrul religiei. În acest moment, deja erau mai mulţi iudei în diaspora decât în Palestina şi, prin urmare, era momentul potrivit pentru o schimbare, iar Biblia, devenită deja sfântă, a dobândit o sfinţenie extracultică.
În privinţa Noului Testament, este posibil să fi lipsit „o tehnologie adecvată” care a împiedicat realizarea unei forme definitive până în sec. IV. Creştinii preferau codexul sau cartea cu foi în locul sulurilor şi, pe parcursul perioadei de început, aceste codexuri inedite nu puteau să conţină texte lungi; doar în sec. IV a fost posibilă realizarea unui codex care să cuprindă toate cărţile acceptate de către creştini. Dar nici contextul extrareligios nu poate fi minimalizat. Frank Kermode, în lucrarea citată,  presupune că formarea canonului a fost influenţată de ceea ce numim astăzi forţe politice, economice şi tehnologice, fără vreo relevanţă imediată, religioasă sau literară.
Acest salt sau transfer de la literatura orală la cea scrisă ne interesează în mod deosebit fiindcă o importantă parte a literaturii române este tocmai literatura populară care a fost consemnată foarte târziu, abia în secolul al XIX-lea în mod sistematic. Înlocuirea treptată a tradiţiei orale prin materiale scrise a reprezentat preludiul necesar pentru stabilirea canonului, cu toate consecinţele acestei evoluţii, opinează cei mai mulţi istoricii. Tradiţia orală este chiar diferită de cea scrisă; este variabilă, fiind supusă memoriei umane, lipsită de continuitate, selectivă şi influenţată de reacţia auditoriului. Aceste motive îi încurajează pe cei care o transmit să inventeze şi să adauge interpretări.
În vremea Domnul Iisus, şi El şi ucenicii au considerat că oamenii au la dispoziţie suficientă învăţătură ca să cunoască şi să urmeze voinţa lui Dumnezeu. Apostolul  Pavel şi  cei patru evangheliştii nu au scris având intenţia de a adăuga ceva  Bibliei care exista deja; singura carte din Noul Testament care pretinde acest statut inspirat este Apocalipsa, care cuprinde chiar o ameninţare: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.”[6]
După cum susţin istoricii canonului, cele mai timpurii epistole ale lui Pavel au fost scrise în jurul anului 50 d. Hr., iar Evangheliile, conform unei opinii acceptate de mulţi, ar  aparţine perioadei 60-90 d. Hr., deşi s-au propus şi date mai timpurii. Frank Kermode crede că lucrările Noului Testament au fost scrise de-a lungul unui secol şi „nici unul dintre scriitori nu s-a considerat pe sine un candidat care doreşte să fie inclus  într-un corpus fix al Scripturii.”


[1] Galateni, 6, 16, în Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino..., Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 884.
[2] Westcott, Brooke Foss History of the Canon, 7th ed., p. 514. Prestigios traducător din ebraică al Vechiului Testament, născut la 12 ian. 1825, la Birmingham, Warwickshire, - decedat la 27 iulie 1901).
[3] Talpoş, Vasile, Studiu introductiv în Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, p. 29.
[4] Westcott, Brooke Foss, History of the Canon, p. 518, 519.
[5] Kermode, Frank,  Canonu , New Jersey,Prentice-Hall, 1972, p. 14.
[6] Apocalips, 22, 18.

Niciun comentariu: