Pagini

duminică, 1 iulie 2012

Cum s-a scris. Rolul inspiraţiei în Biblie.


Pentru marele istoric român Nicolae Iorga, “Biblia este o carte completă”, creată de unul din popoarele vechi al cărui suflet a fost supus la multe încercări şi care a găsit în literatură termeni potriviţi pentru exprimarea sentimentelor născute din aceste încercări. Datorită valorii ei singulare, de îndată ce îndemnul husit s-a auzit în regiunile nordice locuite de români, preoţii sau călugării s-au grăbit s-o traducă şi s-o răspândească, în limba  care „nu era încă deplin dezvoltată”,  şi care „cu greu putea să redea nuanţe de sentiment şi felurimi de idei ca acelea care se cuprind în Biblie”. Dar cărţile acestea, care nu erau aprobate de biserică, nefiind în slavonă, nu puteau să fie răspândite şi de la amvon de către vlădică, sau dinaintea uşii altarului, unde pontifică preotul, ci numai trimise, din mână în mână. De aceea ele au mers pretutindeni şi au fost fără îndoială citite, deşi „nu foarte mult citite”. Dacă aceste cărţi ar fi fost doar nişte simple încercări literare, exprimă Iorga o idee inedită la un curs universitar în faţa studenţilor,  dacă nu ar fi pătruns până în adânc, prin manuscrisele acelea de care am vorbit, dacă nu ar fi existat în mult mai multe exemplare decât acelea care ni s-au păstrat, fiind la îndemână foarte multora din societatea de atunci, „nu ne-am putea explica un lucru: sufletul oamenilor de atunci, aşa cum acest suflet se oglindeşte, nu în operele pe care noi le numim literare, ci în manifestările lor practice, pe care domnii sau boierii le făceau sau în cuvintele pe care le rosteau în anumite împrejurări”.[1]
Felul în care sunt percepute şi analizate cărţile Bibliei depinde nu doar de capacitatea cititorului, ci şi  de caracterul fiecăreia. Conţinutul cărţilor profetice, de exemplu, care sunt mai puţin cunoscute decât cele istorice, a fost tratat mai pe larg decât cel al cărţilor istorice: părţile legislative din Pentateuc au fost descrise de asemenea mai detaliat.
Dacă vrem să înţelegem mai bine cărţile Vechiului Testament un studiu comparativ este esenţial. În funcţie de caracteristicile literare sau de altă natură care le unesc sau le deosebesc, în funcţie de caz, anumite scrieri au fost indicate cu o anumită reţinere. Diferitele stiluri domină anumite părţi ale Vechiului Testament şi acestea denotă de obicei data la care au fost scrise sau atestă anumiţi factori care au influenţat anumite cărţi sau fragmente.”[2]
Nu acesta este însă motivul principal pentru care Sfânta Scriptură nu trebuie privită ca un tratat teologic. „Nici o parte a Bibliei, nici măcar Biblia în ansamblu nu reprezintă un sistem teologic exprimat într-un mod logic, scrie S. R. Driver. Biblia este o „bibliotecă” arătând cum oameni înzestraţi, unii mai mult alţii mai puţin, de Sfântul Duh redau adevărurile primite de la Dumnezeu în diferite forme literare, în funcţie de geniul fiecăruia sau de natura circumstanţelor în care au scris. Iată câteva caracteristici întâlnite, separat sau combinate mai multe, în cadrul cărţilor care compun Scriptura:
-     Relatări epice;
-          Poeme;
-          Scrieri istorice cu un caracter naţional sau de interes individual;
-          Scene sau compuneri teatrale;
-          Discursuri profetice sugerate de vreun incident petrecut în ţara în care trăia autorul;
-          Proverbe apărute din observarea atentă a modului de viaţă şi a obiceiurilor anumitor naţiuni;
-          Legi sau reguli menite să conducă ţara din punct de vedere civil sau religios;
-          Naraţiuni cu caracter autobiografic;
-          Scrisori menite să satisfacă nevoile anumitor indivizi sau biserici.
Toate aceste modalităţi au fost căi specifice de exprimare a Adevărului Divin de-a lungul timpului şi cuprind lumina revărsată de dumnezeire asupra oamenilor de pretutindeni.
Aşadar, specificul unei anumite părţi a Vechiului Testament nu poate fi decis de un argument a priori capabil a stabili ce trebuie să fie cuprins şi ce nu, ci poate fi acceptat doar după cercetarea tipurilor de dovezi cu instrumentele specifice analizelor din domeniul literar, filologic şi din cel istoric. Nu se cunoaşte nici un autor serios care să susţină că a avut o revelaţie în timp ce îşi scria comentariu şi că paginile lui exprimă adevărul suprem. Astfel stând lucrurile, nu există motive de îngrijorare dacă cineva găseşte, chiar şi în cazul Bibliei, surse umane care au stat la baza documentării. În mod logic, pentru unii autori relatările se bazau pe experienţe personale (cazul Exodul),  iar altele pe  surse documentare sau pe tradiţia populară (cazul cărţii Geneza a aceluiaşi Moise). Important este că autorii biblici nu au scris după mintea lor şi nu au oferit opinii capricioase, ci adevăruri eterne, „mânaţi de Duhul Sfânt”.


[1] Iorga, N., Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 47.
[2] Driver, S. R., An introduction to the Literature of the Old Testament, ed. cit., p. XIII.

Niciun comentariu: