Aşteptare sub nori

Lasa-i, iubito, să se bată,

Ei nu au poame-n livezi,

Fiindcă la rădăcină e baltă,

Mai bine-ai veni să mă vezi.

Ştiu că plouă ca într-o baladă,

Te voi aştepta chiar în drum,

Şi dacă vii, te rog din nou, adă,

Lumina care împrăştie fum.

Ai zis că-ţi place lina privire,

Din ochii căprui, negri sau verzi

Nu i-ai uitat, zici, veche iubire,

Sunt ca atunci: cum vrei să-i vezi.

Au fost, se pare, cameleonici

În altă viaţă sau în alt loc,

Dar numai cu tine erau şăgalnici

Şi când mă priveai scăpărau foc.

Hai, vino, că plouă-n torente

Şi stau nemişcat cum e oaia,

De fulgere s-a speriat şi-un erete

Sunt lacrimi pe-obraz sau e ploaia.

La o întrebare nepusă

Mă întreabă berzele

În prag de toamnă,

Privindu-mi cu dispreţ

Paşii greoi

De ce nu plec.

Unde să mă duc,

Le-a răspuns iarba,

Dacă nu vreau să plec.

Calc cu plăcerele vechile poteci,

Încerc alte drumuri

Când mă plictisesc,

Luna creşte şi descreşte

Cu fiecare clipă.

Soarele.

Ah, Lumina tatălui meu,

Ochii lui albaştri,

Spinarea lui dreaptă

Ca raza.

Braţele lui iubitoare.

Vi-l împrumut

Să vă aline durerile.

E rostul rândunelelor

Să înveţe plecarea.

Eu, piatră

De sub negru pământ,

Sunt una cu sunt.

De dragul Lunii

De dragul Lunii am învăţat să joc

Şi să descopăr cărările,

Părul tău părea c-a luat foc

De parcă dansau ielele.

De dragul apei am luat-o aval

Lăsându-mă depărtat de izvoare

Tu rămâneai sus, doar un val

Te-a încolăcit, cingătoare.

Iubind ce nu este cu patimă

Am rămas fără somn, fără foame

Nu mai eram eu, pe mine mă

Aruncasem în coşul cu scame.

Dar mai drag mi-a fost Soarele,

Cu săgeţile colorând privirile

Pătrunzând păcatele grele

Şi trimiţind în haos vinile.

Până am descoperit alba lumină

Hrănitoare de vis şi vieţi de apoi

Eram fericit, parcă ieşisem din mină

Şi nu voiam să mă duc înapoi.

Astfel te-am întâlnit, fără contur,

Şi-am început să desenez formele,

Îmi creşteu aripe mari de condur

Şi-auzem şoptind îngerul: el e, el e.

Doină din Ardeal

Zicea Poetul

Că ruşine-i este

Ca pe creste

Luna să răsară

În  Ardeal pe seară.

Şi nu doar ruşine

Fuse-i-a

Că a şi roşit

Şi a lăcrimat

Şi a  blestemat.

La Domnul s-a dus

La Domnul de sus

Şi el mult s-o plâns

Că ce a văzut

Pe acest pământ

Alta n-a zărit

Cât a tot umblat

Şi a luminat.

A văzut români

Slugă la străini

Pe pământul lor

Furat tuturor

De cei venetici

Ajunşi pân-aici.

Şi iar a plecat

Pân la Precista

Şi i-a zis aşa:

Mumă, mumişoară,

Curată fecioară

Scapă-mi tu copiii

Să rămână vii

Şi să are-ogoru

Şi să-şi cânte dorul

Fiul să-ţi trăiască

Şi copii să crească.

Supărare făr-uitare

Supăra-m-aş, supăra,

N-are cine mă-împăca,

Degeaba am eu oi multe,

Mândrei nu-i place la munte.

Am dus oile-n zăvoi

Cerul s-a borşit cu ploi

De necaz că-s fericit

Ca săracul peticit.

Am cerut mesaj din lună

Ca să-mi spună de-i a bună

Dorul meu de mers şi ducă

Precum  cucul fără cucă.

Am să rabd cât am să pot

Şi-apoi am să curg ropot

Pân-ajung la mândra-n sân

S-o păstrez ca un hapsân.

Că atunci când o aveam

O iubeam şi o sorbeam

Cum absoarbe soarele

Lacrima  şi gemele.

În loc de plictiseală

Azi voi privi numai florile

Pe lunguieţele mâncătoare de soare,

Pe roşcovanele îndrăgostite,

Firavele care trec

Neobservate

Obositului ochi.

Nu voi rupe niciuna trofeu,

Voi desena cu privirea

Conturul:

Un suflet de bărbat

O voinţă de fier.

O inimă de femeie

Un ochi către milă.

Şi voi păşi încet peste

Iarba eternă,

Hrană a marilor

Şi nevăzutelor

Fiinţe,

Voi binecuvânta rădăcina,

Mă voi minuna de voinţa trăirii.

Azi voi face

Exact ce-am făcut ieri.

Sunt vechi ca o tulpină de nuc

Ce se întrece

Cu bătrânul stejar.

Azi voi respira

Libertate.

Psalm linguşitor

Ce bun eşti, Domnule, ce bun eşti!

Aş zice ca pâinea de bun,

Dar omul se satură şi de ea,

Iar de un-i e foame

Nici n-o vede.

Ca o mamă, aş zice,

Dar ea mai are şi alţii la sân

Şi nu ştie cum să-şi

Împartă bucuriile

Că se supără toţi

(Fie o dată, fie pe rând)

Că nu le dă şi ce

Nu a avut vreodată.

Ca un tată bogat şi puternic

Nu poţi fi

Că tatăl visează mereu

Să-şi reia libertatea.

Nici pământul nu-i pretutindeni

La fel,

Blestemat fiind de necuviinţe umane.

Apa se tulbură

Ca mintea bolnavului,

Norii sunt trecători ca o foftă.

Ce buni eşti, Doamnule,

Nimeni nu este ca tine

Pe Pământ,

În Cer,

În ape

Sau în vis.

Tocmai m-a atins raza

De soare

Şi-am devenit copil.

Pamflet fără adresă

Cică dacă gândeşti exişti,

A zis vulpea unui iepure,

Dar ultimul s-a salvat prin fugă.

În secolele trecute,

Pe cânda aveau femeile fuste,

Bărbaţii paltaloni,

Iar sexele erau dotate conform

Aparenţelor,

Funcţiona şi rostul gândului.

Mai aproape

De zilele negre

N-a mai fost nevoie

De înserare

Ca să-şi facă îndrăgostiţii

Declaraţii,

Au scris porcării pe pereţi.

Cu vremea,

Zidurile s-au prăbuşit.

Continuă să licăre

Nesimţirea.

Mâine, poimâine

Va da în flăcări.

Proverburi

Omul înțelept vede

Pragul de jos

Când se lovește

De șeful de sus.

Cel și mai înțelept

Învață din prostia altuia.

Nu trebuie decât să privească.

Copilul

Care nu s-a încălzit la pieptul

Mamei

Se tovărășește cu câinii străzii.

Când baba nu are ce face

Se uită sub fusta nurorii,

Iar politicienii dau legi.

Eu însumi,

Când am chef să dau picioare în fund,

Scriu proverbe

Și devin înțelept.

Mai bine o prostie din capul tău

Decât una furată din cărți.

Unii cred că înțelepciunea

A fost scrisă pe zidurile cetății

Ca să aibă ei ce scrijeli.

Triluri pe arșiță

Dor, dor, dor

De nu zbor

Aripile-n cor.

Dar m-oi vindeca

De te vei juca

Sub umbrela mea.

Într-un fag

Chiar de-i larg

Doru-i sarcofag.

Vino pe-nserat,

De mult așteptat

Patul e sărat.

Îți cânt la ureche

Vom fi o pereche

Ca-n povestea veche.

Fragment de noapte

Ce dansau copacii,

Ce dans nebunesc

Rupturi de jazz şi cea-cea,

Uneori şi-o ciuleandră.

O salcie rebelă

(Evident mincinoasă

Ca orice pletoasă)

Mi-a trimis o crenguţă

Peste obraz

(Pentru haz).

Nu, n-am plâns de durere:

Mă gândeam

Dacă în cer

Se revoltă norii,

Dacă stelele se atrag şi resping

Lăsând luminile

Să se întretaie

În săbii nevăzute.

Du-te, mi-ai zis,

Şi m-am dus

O treaptă mai sus.

Cu fiecare lovitură de aripă

Cerul devenea mai aproape.

Liniştit şi bun.

Aminteşte-ţi azima.

Lună personală

Chiar nu este nou sub soare

Cum a zis chiar răsfăţatul,

Iar mi-a dat Luna scrisoare

Crezând că-mi voi vede saţul.

Fireşte c-a zis bonsoar,

Într-o românească şuie,

Eu eram pe balansoar

Şi muşcam dintr-o gutuie.

Nu eram un timp romnatic,

Numai că visam prostii

Şi roşeam din orice tic

Parcă mă pierdeam prin vii.

Ori prin vii ori prin livezi

Căutând doar mere coapte

Şi-o fetiţă cu ochi verzi

Cărei să-i răspund la şoapte.

A venit abia spre ziuă,

Se dădea c-ar fi prinţesă

Şi m-a frânt ca într-o piuă

După ce m-a prins în lesă.

Pân-la ziuă n-am fost om,

Parcă aş fi tras la coasă

Sau aş fi tăiat un pom.

E râdea. Era mireasă.

Poiana cu păpădie

Doar sânii unei grecoaice

Mai aveau perfecţiunea

Păpădiei

(Dar era o iluzie:

Pe vremea anticilor nu exista

Aparatură perfectă de măsurat

Şi totul se rapăorta la ochi –

Inteligent ochi, curat ochi, strălucitoare minte).

Risipa din poiana galbenă

Este egalată

De perfecţiunea albului

Care înconjoară

Gălbenuşul de ou.

Într-o zi, iubito,

Am să desenez

Umbra unui plop

Cu gândul că-mi va arăta

Drumul săgeţii spre cer.

Când voi ajunge

În grădina raiului,

Am să cer voie tatălui

S-o văd

Pe Maria Magdala.

Am bănuiala că

A păstrtat printre firele

Părului ei

Beat de iubire

Stropii de la spălarea picioarelor.

Dragostea ei rotundă

Ca soarele păpădiei.

E găsită poiana, copilo,

Flori de gutui

Aşteaptă rotunjirea.

Al 15/lea poiem postmodern

Se pune virgulă

Între subiect şi predicat

Chiar când subiectul e predicat

Lat,

Iar predicatul e dus

Sus,

Cu iahtul,

Bată-l păcatul.

Se fură fabrici,

Case de bani,

Bolovani

(Ăştia-s golani),

Dar să furi vorbe

Cu probe,

Asta nu-i veste de presă

E poveste

Ministru cu creste,

Preşedinte ce este

La partide

Din tinde.

Un securist

E trist

Că i-a luat locul

Unul cu trocul,

Iar altul plânge

Că n-are-a linge

Blide

Din tinde.

La trebunal

E bal.

Doar o dorinţă

Nu mi-e dor de moarte, Doamne,

Ea e ceva ce un este,

N-am de ce s-aştept eu  în iatac

O babă doar cu-n dinte. Otrăvit.

Dar mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor

De un somn la pieptul tău,

De o mângâiere peste frunte,

De un zâmbet ca un răsărit.

Aş pluti pe-o mare liniştită

Singur eu cu faţa înspre cer,

Tu la cârmă, veşnic matelot,

Îngerii în jurul tău potop.

Şi pe-un nor aş ţopăi şăgalnic,

Prefăcându-mă că aş aluneca,

Vulturii pleşuvi de mi-ar lua urma

Ar zâmbi când m-ar străfulgera.

Şi mie-e dor, cum este dor măicuţei

Să-şi revadă fiul iar copil,

Să mă strigi cum vântură lumina,

Să-mi aduci aminte că mă ştii.

La Arnoteni, printre văleni

            

Luna e beată,

Ca o găleată

Stă peste poartă

Şi tot mă ceartă.

Nici eu nu-s treaz

Sunt un mânz breaz

Hrănit cu praz

Să trec pârleaz.

Şi plec agale

La mine-n vale

Să scriu cântare

Pentru matale.

N-am nicio stimă

Pentru vreo rimă,

Dar fac o schimă

Rup o inimă.

De-o fi de fată

Mai cerc o dată

Şi-am s-o las lată

Într-o covată.

La Arnoteni, printre văleni

Luna e beată,

Ca o găleată

Stă peste poartă

Şi tot mă ceartă.

Nici eu nu-s treaz

Sunt un mânz breaz

Hrănit cu praz

Să trec pârleaz.

Şi plec agale

La mine-n vale

Să scriu cântare

Pentru matale.

N-am nicio stimă

Pentru vreo rimă,

Dar fac o schimă

Rup o inimă.

De-o fi de fată

Mai cerc o dată

Şi-am s-o las lată

Într-o covată.

Joc în doi

Acum ştiu: voi vorbi despre plopi,

Despre gândul care urcă spre nori,

Primăvara vom mângâia iarba

Şi vom da nume la firavele flori.

Tu vei zice că sunt mulţi pretendenţi

Că doar nu e vreo secetă-n lume

Că ai acasă o droaie de cereri,

Dar la expeditori sunt doar glume.

Nici eu nu voi fi mai prejos,

Te voi compara cu eterna mireasă,

Cu Luna, cu floarea de colţ

Sau cu a vieţii frumoasă crăiasă.

Pe seară vom intra în cerdac

Doi salcâmi ce-şi dau mâna în cer

Vor ţese  cămaşă timidă de mire

Dacă vei cocheta, nu  disper.

Noutăţi amoroase

Sunt fugit de acasă, iubito,

Dimineaţa m-a prins pe colină

Sporovăind cu un melc

Care-mi ţinea un curs de lumină.

Apoi un greier cânta la pian

Pe o melodie de la mamă ştiută

Se făcuse roşu din pasiune

Ca tine când de iubire eşti mută.

Nu mai mă vezi prin oraş, copilo,

L-am lăsat la iubitori de arginţi

Nu mai sunt supărat pe netrebnici

Doar sunt sătul de traiul în ginţi.

Visul meu e nucul din deal

Busolă am o cărare îngustă,

Mă spăl la izvor şi fluier din frunză

Şi fac declinări cu Prust şi cu frustră.

(Puteam să folosesc fusta ca rimă

Dar ai fi zis că sunt neîmplinit

Sigur că sunt şi încă voi fi

Chiar acum am ţintă punct infinit).

Dacă vrei (sigur că ai să vrei)

Te aştept dicolo de cărare,

Nu te speria, nimeni nu vede,

Totul e duh, linişte, boare.

Ruga dimineţii de vară

Mai dă-ne apă, Doamne,

Chiar de am risipit-o

(Şi păsările cântă în zadar

Dar nu te-ai supărat).

Ţipă a jale o prigore,

Şi frunzele se-ndreaptă spre adânc

Un brad a-ngălbenit de frică

Şi mie gândul s-a îmbâcsit.

Regina Nopţii se închină ţie,

Norii ne ocolesc grădina,

Mai dă-ne şi duh, Domnule,

Tu ai şi nu te sărăceşti.

Puţină minte de ne dai

Am şti la ce e bună sarea,

Cât loc e pentru toţi sub soare.

Mai dă-ne şi azi apă, Doamne. 

Înserare

Se văd aburi coborând

Dinspe munţi înspre văi,

În timp ce

Alte corpuri de armată

Urcă din văgăuni spre înălţimi.

Se întâlnesc, îşi dau bineţe,

Se împreună în ceremonial discret.

Aş picta respiraţia acestui bivol uriaş

Care acoperă ca pulpana

De la haina tatălui

Întreaga zare.

Cine pe cine aşteaptă?

Întreabă Steaua Polară,

Ieşi tu, iubite Luceafăr de Seară,

Sau voi trimite mai înainte dorul.

Roţile Carului

Aşteaptă întunerecul negru.

Sunt unse cu păcura

Neliniştii,

Şi a păcatului nemărturisit.

Din înălţimi

Spiritul Sfântului

Dirijează

Orchestra iubirii

În gama do:

În do minor,

Pentru copiii plecaţi

De acasă.

Aleluia.

BALADA LU MOŞU AL MEU

Iată, vine dimineaţa,

Un motiv să-mi treacă greaţa,

Şi-ncă unul să zâmbesc

Că am un nepot să-l cresc.

De fapt nu îl cresc chiar eu

C-ar ieşi un teleleu,

L-aş învăţa să se ungă

Cu speranţa dintr-o rugă.

Că ăl de are credinţă

Este om, dar e şi fiinţă,

Nu trăeşte din mâncare

Ci se-ntreabă ce sunt oare.

Că aşa a fost Iacov

A crezut că prin alcov

O să ajungă pe creastă

Şi a luat un pumn în coastă.

De-l văzu frate-său şchip,

Şi-aşa a trecut un hop,

Că nu l-a muiat cu turma

Şi mai mult cu ce-o urma.

Şi-a urmat ce spun eu az

Bine e când ai necaz

Cum te scoli să caţi lumină

Şi-o să-ţi fie viaţa lină.

De nu mă credeţi, nu-i bai

Şi-aşa nu vă cer mălai

Şi nici apă, că am brumă

Şi-mi spăl sufletul c-o glumă.

Iubito, iar sunt

Iubito, iar sunt tânăr,

Iar umblu prin livezi

Şi-n loc de pietre scumpe

Visez tot la cai verzi.

Ştiu că îmi trag piciorul

Şi-am sulţi în grumaz,

Iubito, sunt tot tânăr

Dovadă că fac haz.

Am fost mai ieri la munte

Unde-au fost stăpâni saşi,

Şi m-a sunat bătrânul

Să-mi ceară să fiu naş

La un nepot de-al lui

Uitat printr-un vechi sat

Iubito, eu sunt tânăr,

El crede că-s băiat.

Nu spun tot ce-am păţit

Într-un castel măreţ

Sub un stejar de soare

Că zici că-s vorbăreţ.

Dar spun ce bazaconii

Mi-au trecut ieri prin cap.

Iubito, cred că-s tânăr

Că mă gândesc la pat.

Cântec de laudă

Te laud, Domnule,

Doar de plăcere,

Nu am ce să-ţi mai cer

Fiindcă mi-ai dat

Mai mult decât aş fi ştiut

Să spun.

N-am ochi de vultur,

Dar văd lumina

În infinite nuanţe

(Încearcă pictorii de secoli

Să te imite,

Iar o dată în veac chiar reuşesc,

Eu însumi am combinat două-trei tuburi

Şi o pânză semăna cu un câmp).

Ca un cerb

Mă îndrept spre apă,

Ca un piţigoi îndrăgostit

Scot triluri,

Miros gândul iubitei

De la kilometri lumină.

Iartă-mă, domnule,

Am obosit

Şi nu pot continua numărarea

Darurilor tale.

Că multe sunt, Doamne,

Şi bine rânduite.

(Dă şi prietenilor mei, prietene,

Că ai de unde

Şi le şi ştii nevoile

Mai bine decât ei).

De aduceri-aminte

Era în adânc,

Se ivea printre frunţile

Munţilor,

Se ridica alene,

Cum se desparte de pământ

Un bătrân îndrăgostit de viaţă.

Bătea inima dacului

În ritmul jocurilor romane :

Mânjite de sânge, de răpiţi, de trădaţi.

Erau la locul lor

Coloanele mândriei :

Doar se prăbuşiseră,

Le mâncaseră carii timpului,

Crăpaseră,

Se înegriseră.

Îşi pierduseră rostul.

Mai sus,

Spre ţara lui Dragoş,

Lemnul creştea ca fiul orfan:

Mai agale, mai cu noduri,

Plângând răşină.

Rotunde noduri,

Luminoase neguri.

Şi Duhul veghea.

Ceasornic al nemuririi.

Sunt cel mai bogat

E uşa deschisă la casă,

Dar nu vă sfătuiesc să intaţi,

Nu că n-aţi avea ce fura,

Cum se văieta glumind

Un poet Moisi

Uitat chiar de Aron,

Dar ţin bogăţia afară.

Am auzit că un liberal are doi munţi

Şi o groapă,

Iar un ungur maghiar tot ce e peste

Sighetul lui Gheorghi.

Cel mai tare e unu cu nişte cifre scrise sub un card,

Văr bun cu un socialist democrat,

Dar spuneţi voi dacă se compară cu

Mine: Unu la puterea unu egal Infinit.

Mă scol dimineaţa

Si mă aşteaptă

Zâna Zânelor la fereastră,

Feciorele lumii stau în grădină

Şi-mi întind buze umede

Colorate în culori fără nume,

Negăsite nici în dicţionare Oxford.

Poftiţi la dans,

Prieteni,

Salonul e cât de aici pân-la voi,

Orchestra cântă fără partituri,

O gaiţă neinvitată stă pe margini

Şi râde,

Eu zâmbesc mânjeşte

Şi număr invitaţii

(După prima mie, iau în calcul

Doar zecile de mii).

Dacă voi ziceţi că nu

Ştiu care harap buzat

E mai bogat decât mine,

Vă invit să vă luaţi tălpăşiţa

Şi să vă duceţi la pupături cu el.

Psalmul 109 Bis

Dumnezeul laudei mele,

Acum spun ce păţesc

Eu cu fraţii mei

(De fapt doar eu, dar nu mă pot

Despărţi de ei

Şi nici nu vreau):

Eu le vreau binele,

Iar ei mă bârfesc

Şi dau cu vorbe de ocară în mine.

Nu le vreau binele

Cu forţa

Cum fac păgânii

Care au pătruns în

Pământul tău sfânt,

Nu le cer să se închine domnului meu,

Doar le spun

Că negru se cheamă negru,

Albul alb

Şi că între alb şi negru

Se află o infinitate

De tuburi Rafael, Michelangelo sau Rembrandt,

Culori pe care le vedeau impresioniştii

De trei sute şaizeici de ori pe secundă.

Vrea doar

Să aibă şi ei Dumnezeu,

Domnule,

Mai departe e treaba lor dacă

Rămân daltonişti,

Hortişti,

Modernişti,

Schimbişti,

Pontişti,

Băsişti

(Adica fire de praf

Pe papucul lui Alah.

Colţul din dreapta stângii, jos).

O minune, două minuni

 Cum pot alerga caii, iubito,

Fără să tropăie,

Cum se strecoară ei prin

Ziduri de piatră,

Cum împrăştie ceaţa.

Cum îmi alungă tristeţea.

Mă trezisem bătrân,

Pleoapele atârnau ca o cortină

A unui teatru prăfuit

Dintr-o provincie

În care copii răsfăţaţi sunt stăpâni.

Oglinda se răzbuna

Arătându-mi cearcănele,

Şi privirea o întreba

Al cui chip îl reflectă.

N-am apucat să plâng:

Caii tăcuţi intrau pe fereastră,

Calmi ca o mamă ce-şi simte

Sânul plin

Şi fiul respirând regulat.

Lumina îi împingea către mine.

Nu tropăiau, nu tropăiau.

Numele tău, dragoste,

E lumină din triluri cereşti.

Patru iulie, fără America

Luna

Deşi rotundă,

Nu mai e ca sânul de fecioară,

Nici logică

Precum o problemă de geometrie

Simplă.

Era tristă, iubito,

E tristă.

Copii fără minte o răstoarnă

De parc-ar fi dovleac.

Priveşte-l cu atenţie

Pe ulimul peţitor

Şi când vei reuşi să observi

Diferenţa dintre el

Şi-un bostan,

Să-mi scrii.

Iubito, astăzi

Nu vin la întâlnire,

E prea multă prostie în palate.

Mâine nu voi căuta răsăritul

Spre ruşi,

Totdeauna m-a deranjat

Mirosul cizmei.

De dor de ducă

Rătăci-te-ai, rătăci

Dară cine m-ar iubi,

Cine alt m-ar mai cunoaşte

Şi m-ar paşte.

Şi m-ar duce în livezi

Unde-aşteaptă ochii verzi

Să culeagă suc de rouă

Chiar de plouă.

Cine m-ar urca la stele

Şi mi-ar arăta pe cele

Cu răceală dar noroc

La soroc.

Şi prin apă cin-m-ar trece

Când nu vrea Oltul să sece

Şi podarii stau la pândă

Să mă prindă.

Ş-apoi cum să pierzi poteca

Singură am zis eşti neica

Al de ştie să m-adoarmă

Într-o palmă.

Cu o mână şi-o strânsoare

Mai pre jos de cingătoare

Şi cu-o vorbe la ureche

Parc-am streche.

Nu am spaime, nu am şoc

Doar o ţâră de noroc.

Cel noroc ce-l am doar eu

Cam mereu.

Cerere şi răsplată

Am strigat

În pustiu

Apă, apă, vreau apă

Şi de îndată ce am deschis ochii

Pentru buze însetate am avut,

Pentru îmbăiat

Pentru spălatul picioarelor,

Pentru dăruit.

Mă tăvăleam de căldură,

Ardea capul ca soba supraîncălzită,

Inima tremura de frig

Şi în mijlocul febrei am şoptit

Că aş vrea mângîieri,

Iar o mână ca de mamă

Mi-a atins fruntea

Şi m-am trezit ca nou.

Lumină, lumină,

Voiam

Simţindu-mă coborât

În adâncul pământului

Si ai apărut tu.

Punct fix în univers,

Punct mişcător,

Sâmbure de viaţă,

Fruct copt.

Şi tată şi mamă.

Plângerea lui Neemia

Domnitorii noştri,

Chiar şi unii regi

Au făcut nedreptăţi cu duiumul,

Cam câte fire de iarbă încap

În carul lungit, pregătit pentru snopi.

Dar tu, domnule, ne-ai iertat.

Preoţii noştri s-au întins

La taifas cu ei,

S-au împreunat în afaceri,

Cu neamuri şi credinţe păgâne,

Cu muieri străne,

Ba chiar şi ei între ei

(Piei, Satano!).

Dar tu, domnule, ne-ai iertat.

Părinţii noştri au dansat

Şi de voie şi de nevoie

Pe melodii de aiurea

Şi şi-au învăţat copiii să tacă

Şi să înjure

(Dar numai în gând,

Ca să nu primească

Picioare la popou).

Dar tu, domnule, ne-ai iertat.

Acum avem ca împărat

Împăiat

Un copil fără minte.

Iartă-l şi pe el, domnule,

Iartă-ne şi pe noi,

Că avem destule pe cap.

Mereu, domnule,

Ne-ai iertat.

Mai fă-o o dată.