Baudelaire, tăticul disperaților

Era un copil cuminte

Și părul bucălat

I-a intrat multă vreme în ochi

Deși putea să-l tundă,

Dar el prefera s-o vadă pe mama lui

Ca printre grătarele de la fereastra

Unei pușcării.

Ar fi lăsat-o chiar în Grădina

Edenului, mai puțin în Cișmigiu,

Numai să nu se uite bărbații după ea.

Un prieten l-a luat deoparte

Pe vremea când ajunsese om în toată firea

(Vorba vine, că poeții sunt copii până mor,

Iar moartea tocmai  de-aici li se trage

Că nu vor să bătrânească)

Și i-a zis, așa, de la om la om,

Măi, bătrâne, nu e normal

Să fii supărat pe mama ta că s-a recăsătorit

După ce ți-a murit tatăl,

Era tânără și trebuia să-ți ofere un cămin.

Când ai un  copil, a zis poetul,

Pe care îl cheamă Charles Baudelaire,

Nu-ți mai trebuie nimic.

Partea frumoasă e

Că el avea dreptate,

(Mi se pare).