Temeri contimporane

Mi-e teamă să adorm

Sub copaci umbroşi,

Lumina mi s-ar părea trădată,

Iar tristeţea mea

Ar întrista-o pe mama

Care m-a desenat ca pe-o narcisă.

Îi era frică să nu mor

Şi nu închidea ochii

Cât e noaptea de lungă,

Convinsă că zmeii cei răi

Nu au curaj să mă atingă

Cât timp e cerul senin.

Tata nu se speria de moarte,

Doar de câini îl prindea groaza

Că veniseră câţiva perceptori

Şi-i muşcaseră din felia de pâine.

Nu s-a mai atins de pâine de atunci

De parcă ar fi fost un blestem

Că netrebnicii au dinţi

Ca toţi oamenii.

Mi-e teramă să închid ochii

Să nu-mi fure aleşii poporului

Visele.

Mă tem.