Rugăciunea nerisipitorului

    

Nu ai nişte poze, frate,

De prin drumurile

                        Pe care ai umblat,

Nu ai desenat nimic

O schiţă, ceva, n-ai adus

Care să-mi arate cum e lumea

Dincolo de sârma ghimpată,

Dincolo de gardul

Nesuferitului de tată.

Dacă nu ai păstrat nimic pentru mine

Şi nu-mi povesteşti

Cum trăgeau de tine femeile

Lasă-mi şi mie hainele tale,

Doar o noapte

Să simt miroase străine.

Apoi, să te prefaci

Că vorbeşti în somn

Ca să aflu şi eu cum gem femeile

Flămânde.

Nu-mi mai povesti despre roşcove

Şi porci,

Se găsesc din belşug

Şi pe-aici.

De prin psalmul 53

Cândva, nebunii nu aveau curajul

Să latre

Că nu există

Dumnezeu,

Proştii păşteau porcii

Sau culegeau dude.

La Băileşti nu aveau voie să intre

În vorbă cu bătrânii

Şi gospodarii

Fiind urmaşi de beţivani

Care-şi vânduseră pământul

Sau de mincinoşi patentaţi.

Acum cei ce conduc poporul

Şi-au pierdut minţile

Şi-i ronţăie pe bieţii oameni

De parcă ar roade popcorn.

Dar curând îi va lepăda Dumnezeu

Cum leapădă pământul gheaţa

În luna lui martie ghioceleanu.

Atunci să vezi chiote  de fericire.

Hamlet Tristul

Hainele negre

Care-mi acoperă trupul

Sunt un fals,

Ca masca actorilor de tragedii.

Cei care poartă măşti vesele

Sunt mai mincinoşi

Decât tatăl minciunii.

Eu însumi sunt fals

Ca sunetul unei tobe sparte,

Ca îndrăgostitul care visează doar sex,

Iar mama a fost cinstită

Doar când a ţipat că o doare

Ieşirea mea la lumină.

Du-te spre mânăstire, Ofelia,

Acolo colcăie negrul,

Mormintele,

Săbiile ruginite,

Tăciunele,

Capacul necurăţiei

Şi râurile de neputinţă.

Până mai ieri auzeam voci pe ziduri,

Acum pereţii sunt coşciugele

Fiilor tăi.

Ai mei.

Nicidată ai minciunii.

Atât mi-a rămas,

Aruncarea vălului.

Ziua neagră-albă a lui Nichita

      

Era mai frig ca acum,

Mai frig ca-n luna lui februar,

Mai rece ca la Polul Nord,

Mai tremurândă ca în singurătate.

Dar era alb

Ca-n câmpul capsulat

Cu flori de bumbac,

Cam ca trupul unui copil

În apa botezului.

Nu ştiam de ce era frig,

Un ştiam de ce era alb

Înainte de Crăciun

Şi

Înainte de Anul Nou.

De ce, domnule, am întrebat

Un înger care plana în văzduh

Şi se îmbrăcase în negru

Ca un bătrân călugăr.

Mi-a răspuns

Cu un singur cuvânt.

A, da, Nichita.

Taki, taki, takinare

Tot întrebi, Creolina,

Dacă te mai înşel,

De parcă ştie cercul

Când e banal inel

Sau dacă dă raportul

Albina lângă stup,

Ah gura ca meliţă

De când vreau s-o astup

Şi să mai afli clar

Că te înşel mereu

Cum ploaia se ascunde

În proaspăt curcubeu.

Cu marea cea albastră

Nu te-am mai înşelat,

Că stând cu faţa-n sus

Păreai c-ai oldul lat

Te mai trădez cu iarba,

Cu munţii şi câmpia,

Cu cioara de pe ram

Şi chiar cu ciocârlia.

Dar cea mai mare crimă

Care-ţi va da suspine

E că nici-ai habar

Că te înşel cu mine.

Vis cu zăpadă

                

Tocmai ciopleam un cuvânt

Aşteptând noaptea să-l slefuiescă

Prin lovituri fine cu vocalele inimii.

Şi am visat că lustruiam

O statuie

Din abanos sau lemn de tisa,

Fibră tare şi încăpăţânată

Cum sunt privirile

Unei mame vitrege.

Până s-o încălzesc

Şi să-i simt sânii întărindu-se

Sub palmele mele

S-a transformat în alb.

Alb de marmoră,

Ald de uitare,

Alb de deşert,

Alb de gheaţă,

De gol,

De tăcere,

De singurătate

Alb de negru

Şi alb de fum.

Mama culegea petale de flori,

Cu seminţe ascunse în spiritul frumuseţii

Şi le semănă făcând semnul crucii.

Când te-am văzut prima oară

Albă ca fulgerul

Am ştiuat că ai prins rădăcină.

Amintiri a-mestecate

Erau atât de orbi

Încât o urcaseră pe tractor

Pe tânăra Ilenuţa,

Iar eu atât de naiv încât

Speram ca vântul

Sau viteza vehicolului

Îi vor ridica rochia

Să voi zări ceva

Din misterul femeii.

Pe atunci, fiicele îşi reclamau mamele

Că nu sunt suficient de revoluţionare,

Iar taţii nu le răspund cu respect

La salutul voios de pionier.

Vitoria Lipan nu mai căuta ucigaşii soţului.

Îşi ucidea ea fiul şi bărbatul

Că nu voiau să se înscrie

În colhozul Anei Pauker

(Anuşca noastră, cum o gâdila în şedinţe

Un avocet ratat, de origini dubioase şi fost elev

La Mânăstirea Dealu).

Pierdut printre rânduri

De porumb şi de poeme

Vedeam în fiecare fată

O Julietă nemuritoare.

Mâine vei pricepe, Creola,

De ce sunt fascinat

De apusul soarelui.

Vinovatul Hamlet

Pot spune despre mine

Că sunt un om cinstit,

Dar dacă mă gândesc mai bine

Descopăr păcate

Care nasc întrebarea

Ce rost a avut mamă să mă nască.

Sunt capabil  de greşeli

Pe care nu pot să le numesc

Şi nu am haine să le îmbrac în cuvinte.

Zac în mine

Şi imaginaţia nu le poate da formă,

Iar timpul nu e de-ajuns

Să le dea substanţă.

Şi asemenea indivizi au dreptul

Să se târască între cer şi pământ.

Nu sunt singurul aşa, Ofelia,

Pe niciunul dintre oameni să nu-l crezi.

Şi Ofelia zice:

O, ceruri, ajutaţi-l voi!

De la profetul Ezechiel, capul 36

În jarul geloziei mele

Vorbesc împotriva altor neamuri

Şi împotriva Edomului,

Urmaşii lui Esau

Care nu ies la luptă dreaptă

Pe câmp deschis

Şi trăiesc ca şobolanii

În crăpături de munţi

Pândind trecătorii.

Edomiţii şi-au însuşit

Ţara Mea

Şi s-au bucurat râzând pe furiş,

Cinici şi lacomi.

Şireţi ca diplomaţii,

Şi-au folosit inteligenţa

Ca să-mi dispreţuiască poporul

Şi să jefuiască

Roadele pământului sfânt

Udat de sudoare şi de sânge.

Pentru că s-a zis  despre tine

Că ţi-ai mâncat neamul

Şi ţi-ai îngropat bătrânii înţelepţi,

Acum promit că nu va mai fi

Cum a fost.

Vă voi boteza cu apă curată

Şi veţi primi un duh nou. 

Trandafirul din Saron

E neagră şi frumoasă,

Crescută la ţară,

Privită de soarele amiezii

Şi scăldată sub lună.

Nu e singura frumoasă la trup,

Cu ochi de căprioară

Şi mersul ca o melodie săltăreaţă,

Dar numai ea a spus

Că sunt iubit pe merit

Şi nu prin nu ştiu ce farmec.

A vrut o vreme

Să-şi păstreze frumuseţea,

Dar zilele treceau prea greu,

Iar o noapte făcea cât un an.

Patul

De la o margine la alta

Era ca un deşert,

Iar odaia cât drumul pân-la stele.

Doar când auzea

Paşi la fereastră

Intrau grijile-n sac

Şi-mi şoptea

Că nimeni nu mai e ca mine

Sub cer.

Acum spuneţi voi,

Fiice ale Ierusalimului

Şi voi tineri din Babilon,

Dăcă aţi fi avut putere

Să rămâneţi la uşă.

Decizia lui Simon Cananitul

De azi voi lăsa gândul

Să alerge din cetate în cetate.

După un plan riguros

Şi cu un scop sigur,

Nu cum făceam înainte

Când obiectele îmi acopereau văzul.

Am primit puteri uriaşe

În cuvânt

Şi în braţ.

De astăzi dracii vor fugii din calea mea

Sau îi voi arunca în adânc.

De azi voi vindeca boli

Şi voi curăţi pe reproşi.

Dacă voi intra într-o casă

Voi cina cu gazda ca la mama,

Adică pe fugă,

Dar cu zâbet pe buze.

De voi fi alungat de careva,

Îmi voi scutura praful

De pe ciubote

Şi voi pleca mai departe.

De azi înainte

Îmi voi aminti

Că pe lângă Simon Kifa

A mai fost ales

Şi Simon Cananitul.

Deschideţi uşa:

De azi voi învia morţi.

Fel de feliu de chemări

Ia vino aici, mă băiete,

Îl auzeam pe tata strigând,

Dar nu mă întrebam pe cine cheamă

Şi o luam la fugă,

N nu spre el, ci spre grădina bunicilor,

Unde şi săream gardul,

Să scap de chelfăneală.

Ia vino aici, zici tu,

Clipind şăgalnic printre gene,

Cu buze roşi,

Cu buze calde,

Cu miere pe limbă,

Cu sâni de sirenă,

Cu picioare de căprioară

Şi inimă vie.

Nu vin acum,

Dar e clar că nu rezit până la capăt,

Până la cap,

Până la urmă.

Urmă de turmă,

Turmă de oi,

Turmă de capre,

Viaţa să crape.

Ia vino încoace,

Mă cheamă coasa

Şi îi răspund:

Ai greşit casa.

Bocet contemporan

Am fost la târg,

Dar nu la Gaudeamus,

Unde se bucură tinerii

Fiindcă sunt tineri

Şi nu le e de trebuinţă

Un alt motiv

Când pot întinde mâna, culege stele

Şi împleti covoare

Pe care să păşească zeiţa iubirii.

Târgul meu era târg de bătrâni,

Cu zâmbete false,

Burţi de sătui,

Icoane de staniol.

E  o nedreptate

Strigătoare la iad

Când lumina arată ridurile

Şi când profeţii

Binecuvântă golul.

Ce înţeleaptă era

Măgăriţa unui profet

Care s-a aşezat de-a curmezişul unei poteci

Şi nu a vrut să pângărească ce era

De lăudat.

Sau invers,

Nu mai îmi amintesc bine

Fiindcă eram şi eu scos

La vânzare.

La târg.

Meditaţiuni de mic dejun

Ce-mi place să mă răsfăţ

În antecamera trecerii,

Sunt din nou pisoiul mamei

Cu stea în frunte

Şi cu ursitoare pe umeri.

Oamenii se împiedică de mine

(Unu, doi, unu doi,

Muncitorii sunt cu noi,

Unu, doi,

Şi ţăranii sunt cu noi,

Unu, doi,

Şi deştepţii, foşti eroi,

Unu, doi).

Mulţi, puţini

Au multă treabă

Şi dau buluc la drumul larg

Care duce la porţile uzinei

De tocat muşchi,

Spinări,

Iluzii

Şi sentimente naţionale.

Eu, leneş de când mă ştiu,

Cu certificat de zăbăuc,

Pândesc un vultur pleşuv.

M-aş prinde de aripa lui

Şi l-aş ruga să mă ia la cer.

Visez cum voi trăi

Când nu vor mai fi secunde.

Şi astfel mi se face lumină

În anticamera eternităţii.

Despre înviere

                       

                        Mă întrebam dacă am vreo legătură

Cu umbra din apă,

Mişcătoare ca aerul

Şi mistuitoare ca flacăra.

Era la fel de neliniştită ca mine

Când caut de unde am venit.

Dar unde mă voi duce, domnule,

Dacă picioarele nu mă ascultă

Şi nici nu voi avea, ca Petru,

Cine să-mi lege şireturile.

Ai zis că rătăcirile vin

Din necunoaşterea

Adevărului

De dincolo de literă.

Privesc scrisa ta

Ca pe o comoară găsită

În curtea moştenită

De la părinţi,

Eu fiind primul născut.

Nu desprind străfundurile mării,

Bat razele în scoici

Şi mă orbesc.

Ai milă de prietenul tău,

Domnule,

Şi descifrează semnul învierii

Prin puterea

Celui Preaînalt.

Sfaturi de la Dosofteiu

Dacă vei avea chef de joacă,

De dimineaţa şi până seara

Să colinzi livezile,

Să intri în iazuri până la gât

Şi să fii primul la alergare,

Dar să nu uiţi să stai şi sub apă

Până te vor da plămânii afară.

Ce să faci când vei fi tânăr

Nu are rost să de-învăţ,

Sunt atât de tari pornirile

Că degeaba voi spune armăsarului

Să stea blând

Sau taurului că-mi e de trebuinţă

La arat.

La bătrâneţe

Să-ţi aduci aminte

Că nu erai singur când te-ai născut.

Femei îmbrobodite

Bătrâne meştere

Plus ursitoarele

Aşteptau să te ridice spre cer.

Astfel că dacă te chemă cineva

Să te duci undeva sau orişiunde,

Să-ţi aminteşti de ce au luat cei doi ucenici

O măgăreaţă şi pe mânzul ei,

Deslegând-o.

Dumnul avea trebuinţă de ei.

Apocaliptică trează

Şi la ce va fi fiind bună

Înţelepciunea

Când e câmpul plin de dovleci

Putrezi,

Iar prazul îngheaţă

În cămări din plastic.

Vulturii nu sunt cântaţi

De poeţii de salon,

Locul curtezanelor e luat

De saltelele cu sârmă ghipată,

Şi singurul lucru neinventat

E marca de ţigară

Cu numele Penelopa.

Vin veşti proaste dinspre Bizanţ,

Mediterana se pregăteşte de îngheţ,

Păsările migratoare nu mai caută cuiburi.

Nu de război este vorba,

Ci de neputinţa de-a mai privi

Ochii cuiva

Care să nu te întrebe

Care ţi-e ultimul preţ.

Chiar aşa, îmi răspunde

Femeia iubită,

Cât mai ai de gând să trăieşti.

Desen estival

Apleacă-te spre stânga

Să nu-ţi bată lumina

Drept în ochi

Şi să lăcrămeze viorile.

Chiar acum cântă

O melodie compusă de mine

După ce te-am văzut prima oară.

Erai mai sus,

Păreai urcată pe un deal,

Iar eu la poalele livezii

Aşteptam să dea în pârg

Fructele adolescenţii.

Cri- cri, se zbenguiau greierii,

Obosiţi de căldură,

Chiţ- chiţ, se jucau şoarecii de câmp

Imitând ciripitul de păsări.

Apleacă-te spre mine

Să pot găsi ritmul rondelului.

Atinge-mă încet,

Cum arcuşul se gâdilă

Pe coarda unui armăsar

În călduri.

Apleacă-te.

De pe la 146 psalm

           

Nu vă puneţi speranţa

În cei puternici,

Că nu sunt decât umbre de tauri

Şi-şi pierd vlaga

De îndată ce-i scopesc

Mai marii lor.

Pier ca orice muritor

Exact când se cred mai în forţă,

Iar sufletul lor dispare

Ca aburul,

Aşa cum li se pierd şi proiectele.

Altceva e cu omul

Care se raportează la cele veşnice,

La adevăratul Dumnezeu.

De acoloe vine apărarea săracului,

A prizonierului,

A văduvei,

A copilului orfan,

A celui asuprit de judecători

Şi stresat de procurorii necinstei

Sau de portăreii majorităţii.

Adevărata dreptate

A Domnului meu

Împărăteşte până la sfârşit.

De aceea mă şi trezesc dimineaţa

Să compun o cântare

Şi să vă invit

La o laudă în cor.

Glorificaţi-l pe Dumnezeu!

Temeri contimporane

Mi-e teamă să adorm

Sub copaci umbroşi,

Lumina mi s-ar părea trădată,

Iar tristeţea mea

Ar întrista-o pe mama

Care m-a desenat ca pe-o narcisă.

Îi era frică să nu mor

Şi nu închidea ochii

Cât e noaptea de lungă,

Convinsă că zmeii cei răi

Nu au curaj să mă atingă

Cât timp e cerul senin.

Tata nu se speria de moarte,

Doar de câini îl prindea groaza

Că veniseră câţiva perceptori

Şi-i muşcaseră din felia de pâine.

Nu s-a mai atins de pâine de atunci

De parcă ar fi fost un blestem

Că netrebnicii au dinţi

Ca toţi oamenii.

Mi-e teramă să închid ochii

Să nu-mi fure aleşii poporului

Visele.

Mă tem. 

Nedumeriri senine

Printre altele –

Multe şi mărunte,

Dar, mai ales, mari

Cât carul care ducea snopii la arie –

Nu pricep de ce plâng mamele

Când li se întorc fiii acasă,

Că doar se observă că sunt sănătoşi tun

Şi au mai crescut.

Şi unde se duce tristeţea când rămân singure.

Eu mă uit în oglindă

Şi nu ştiu cu cine stau de vorbă,

Deşi străinul

Mă priveşte cu bunăvoinţă.

Aseară chiar m-a invitat la culcare

Şi nu mi-a cerut să mă demachez:

Ştia că aşa este starea mea naturală:

Umbră de câmpie.

Noroc că la trezire

Fereastra explodase de lumină.

Între seară şi răsărit

        

Nu te trezesc să vezi răsăritul,

Cum aruncă scântei pe pământ,

Prefer să ţin aminte o noapte

Şi să fredonez romanţe în gând

Era mult mai frig ca acum

Sau era foarte cald, n-am habar,

De emoţii oricum eram plin

Fiindcă-ţi primisem trupul în dar

Aş fi vrut nu ştiu ce, că aveam

Tot ce voisem, norocul în drum,

Trebuia doar să întind mâna.

Ah, teama de trezirea în scrum.

Tu ai fost ca zâna isteaţă

Care tot bântuia prin poveşti

Juma îmbrăcată, juma goală

Şi ai reuşit să-mi vorbeşti

Ce ai spus nu ţin minte nici dacă

Mă chinui şi mă picuri cu ceară

Mergeam pe ape, călăream iepe

Nu mai conta că era prima oară.

M-ai mângâiat cum ştia mama

Să-mi pună pe frunte o mitră.

Îmi zicea prinţ, tu mi-ai spus rege

Când ai şoptit: deschide şi intră.

Vis realizat

           

Am să te aştept într-un copac

Să fim mai aproape de nori,

Din crengi subţiri îţi voi face cunună,

Din frunze acoperământ pentru zori

Ai înţeles că nu va fi nimeni

Care să pângărească noul meu rai,

Diavolii vor fi strânşi în turbincă

Şi eu voi fredona Lorelai

Versul va fi de tine legat,

Cum te visam deşi erai nenăscută

Şi cum te-am urmărit la fântână

Cu trupul întins, lipsit de-orice cută.

Cel mai mult voi zăboi

Şi voi revedea ca filmu-n reluare

Asupra zilei în care-ai cerut

Să fugim amândoi în lumea cea mare.

Nu am fugit şi nu o vom face,

Chiar de n-oi crede ce mult te-am iubit,

Lumea nu mai are nimic să-mi arate,

O clipă cu tine adia infinit.

Ziua era scurtă, dar deasă-n trăiri

Nu mai rămăsese nimic de-întâmplat

După ce am coborât pe pământ

Şi m-ai botezat Verde-Împărat. 

De pe la Psalmul 105

Avem dreptul să ne fudulim,

Dar nu arătând automobile de tinichea vopsită,

Cruci la gât cât roata carului,

Mirosind a apă de baltă

Stătută pe alte maluri de fluvii

Sau frecând între degete valori de plastic.

Lăudaţi-vă

Cu minunea pe care a făcut-o Dumnezeu cu voi,

Adevăraţii fii ai lui Avram.

Cei din sângele lui

Sunt înconjuraţi de fraţi ismaeliţi

Şi rezistă,

Dar voi, fiii credinţei,

Nu aveţi pe nimeni de-un neam

Lângă voi

Şi staţi bine-mersi

La umbră

În timp de arşiţă

Şi la soare

Când bate vântul.

Cum au murit leniniştii leneşi

Vor muri şi troţkiştii diplomaţi,

Acelaş troc îi înghite pe toţi.

Lăudaţi pe Domnul

Popoarelor.

Sensul vieţii

Când eram mic

Am vrut să mă bat cu zmeii,

Iar de unul,

Chiar de mine făcut,

Am urcat până la nori

(era ceaţă,

Iar cerul coborâse în copacii

De care mă legănam).

Mai târziu, tânăr fiind,

M-am luptat cu balaurii

Care îmi plimbau iubitele pe străzi

Şi în trăsuri de aur,

Lăsând la pământ vreo doi-trei.

M-am împotmolit

Când am jucat poker

Cu artiştii,

Că fiecare avea un as pe mânecă

Deşi nu-l folosea.

Şi tu umbli după lucruri mari?

Am fost întrebat de vocea unui proroc,

Iar eu am răspuns că aşa e.

Îţi voi da ca pradă de război,

Mi-a promis,

Chiar viaţa ta,

Oriunde vei merge.

Din jurnalul Feciorului născut cu stea în frunte

Hei, m-am adresat vântului,

Voind să aflu unde se duce

Că de unde vine îmi era limpede

Că nu ştie nici el.

Nu a vrut să-mi răspundă

Ori nu aflase încă

Fiind şi el

Un simplu slujbaş

Înhămat la căruţa cerului.

Atunci i-am cerut să mă ia cu el,

Asumându-mi riscul

Să mă pierd în văzduh,

Dar şi să fiu liber

De poftele pământului.

Te duc eu, am auzit la ureche,

O şoaptă,

Te duc eu, a repetat,

Cu mine vei cunoaşte lumea

De aici şi lumea pe care o ştiu

Doar  cei cu stea în frunte născuţi.

Nu am stea în frunte, am protestat,

Şi am dus mâna să probez,

Dar ea deja mângâiase semnul.

Cerul ca un acoperământ

                     

Frumoase culori

A împrumutat de la tine

Tânărul mesteacăn

Şi ce tinereţe i-ai dăruit

Când i-ai atins frunzele.

O uşoară adiere

Şi-i ajunge pentru întreaga iarnă.

Dar ce-i iarna, a întrebat iubita,

Rotunjind privirea ca un sân,

Ce poate fi

Când nimic nu este mai suav

Decât aşteptarea.

Atunci am văzut ceaţa

Schimbându-se în rouă.

Îngerii Domnului cântau osanale,

Eu devenisem mic

Precum vârful de ac al albinei

Şi priveam senin

La chipul ei şters

Şi alungit ca un desen bizantin.

Şi s-a luminat la faţă,

În timp ce mesteacănul

Se înălţa.

Păşea cu rădăcini spre munte

La întâlnirea cu mine,

Cu ea,

Cu alaiul de îngeri.

Încremenirea în zâmbet

Vorbiţi în şoaptă

În preajma copiilor

Să nu li se sperie zâmbetul

Şi să nu li se îngreuneze genele.

Când plânge un copil

Se lovesc norii între ei

Şi sufletul mamei e străpuns

De fulgere.

Călcaţi în vârful picioarelor

Să nu li se sperie inima,

Şi să nu le audă tristeţea

Caii din grajduri.

Herghelii întregi ar necheza

Şi s-ar sinucide

De nu ar fi legaţi

De iesle.

Citiţi-le zâmbetul de pe chip

Şi învăţaţi-le puterea

De-a ierta.

Acum cred că vei înţelege,

Iubito,

De ce trag cu dinţii de copilărie

Şi nu vreau

Să mă maturizez.

Zâmbetul,

Zâmbetul meu

Deschis ca o paranteză

Spre eternitatea clipelor

Din ceruri.

Dinspre Cântarea cântărilor

Întreagă eşti ca o anforă,

Umplută cu ulei de măslină

Nu mai mă mir când aluneci

Ca apa dintr-o fântână preaplină.

Capul e drept ca o o coloană

Cum numai grecii ştiau să ridice,

Iar gâtul e delicat ca zefirul,

Când adie prin snopul de spice.

Sânii, două rodii în pârg,

Rotunde cum e Luna deplină

Nici nu este nevoie să fie atinşi

Şi ameţesc de miros de verbină.

Picioarele sunt stâlpi delicaţi,

Rotunjiţi de meşteri dibaci

Să se desfacă fără de voie

Nu reuşesc nici meşterii vraci.

Astfel că nu pot pătrunde-n iatac,

Nici de-ar veni cândva alte vremi,

Mi-aş fi pus de mult pofta-n cui,

De n-aş fi crezut că mă chemi.

Apocaliptică II

                

Îndrăcitul trăia printre morminte,

Îşi rupea hainele

Se tatua,

Vorbea vrute şi nevrute

Urcându-se pe dâmb

Ca să-l audă lumea.

Astăzi trăieşte în birouri capitonate,

Joacă la ruletă,

Îşi plimbă automobilele pe străzi,

Strânge bani mulţi în bănci,

Îşi laudă prostia pe sticlă.

Nu se pot scoate demonii din el

Şi arunca în mare,

Marea dă în clocot de gunoaie,

Valurile ei sunt de păcură

Şi duhnesc.

Se stârveşte veacul,

Cum a spus oarecare,

Şi se schimbă.

Îndrăcitul de ieri

Voia să-şi urmeze liberatorul,

Cel de azi concurează

Pentru un post mai de vază

În armata întunericului.

Ar vinde orice,

Chiar şi munţii i-ar schimba

Pe o mantie

De pleavă.