Promisiune albastră

Am să compun un imn

Artei tăcerii,

Deci, cântă, zeiţă, pe cel ce-a trăit

Din cuvânt,

Fiul al Cuvântului prim.

Am văzut o femeie împinsă din părţi,

Înconjurată de o haită de câini:

Câini domestici,

Cu papirusu-n sân

Sau cu pungile unsuroase

Pline de banii şi de molii.

Ce le mergea gura, Dumnezeule,

La reclamaţii,

La făcut albul funingine

Şi negrul batistă de şters

Buzele mincinoase.

Domnule,

Scrie  şi mie, nevolnicul,

Câteva vorbe pe nisip

Şi lasă-mă să-ţi sărut mâna

Înainte de a veni vântul să-l ducă

În zările patru ale aşternutului tău.

Doamne, dacă-mi laşi gândul,

Pot să-ţi rostesc fără limbă

Cuvântul.