Eugenia Miulescu, Promisiune

Ai spus că totul o să fie bine

Vom rămlne amindoi

Pe această planetă

De noroi.

Vom cultiva legume

Şi vom sădi flori

Buldozerul nu va trece peste ele

Casa va rămtne-n picioare

 Şi vom avea şi soare.

Totul a fost să fie

Ca lumea pe dos.

Nu ne-au dat voie să cultivăm legume

Dar am fost întrebaţi

Dacă avem aprobare

Să ne-ncălzim la soare.

Lecţie de circulaţie, de Eugenia Miulescu

Slalom perfect

Printre oameni

Prin timpul istoric

Si printre tarabe

Nici un jalon nu se-atinge

Sufletul rămine coloană

Ancorată la ţărmul

Speranţei.

Slalom perfect

Peste noi înşine

Jumătate ochi

Jumătate alţii

Jumătate gând

Jumătate cuvânt

 Aliniaţi după ordin

Mărşăluim tăcuţi şi anonimi

 Spre ziua de mâine.

Slalom perfect

La stângă şi dreapta

Funia timpului încolăceşte glezna

Şi în genunchi

Scriem istoria

Ştergând urmele ei.

Eugenia Miulescu, Destin

Destinul a fost dirijat

De roata istoriei

Prăvălită peste mirosul de lapte

Ce nu dispăruse încă

Din respiraţia mea.

Nu-mi asum nici un fel de răspundere

În fata judecătorului

Pentru raza de soare dorită

Pentru floarea strivită sub tălpi

Pentru sarea din lacrimă

Nefăcută statui

Pentru pasărea al cărei zbor

Ne-a fost străin şi dorit totodată.

Destinul a fost dirijat

De roata dinţată a istoriei

Fierul ei l-am

 Simţit

Dansind pe pielea mea întinsă ca o cimpie

A nopţii.

A nopţii

In care visele

Nu au purtat pecetea cenzurii.

Din volumul Posibila trecere, 1993

Cadou nesperat

Nu mai sunt trist de un secol,

Poate mai puţin, s-ar putea zice:

Nu se schimă nimic în esenţă

De când pe lume se nasc fii şi fiice.

Iar tristeţea, ca şi bucuria

Nu se încadrează în veche tipare

Aşa cum dragostea nu se dă

Decât celui ce merge pe mare

Pe nori negri sau călcă pe şerpi

Şi stă la taifas cu luceferi

Păşind cu iubita pe  Calea Lactee

Şi din incendii de dor ies teferi.

Nu sunt rist nici de vin uragane

Sau mă împing duşmanii în gropi

Tocmai atunci se naşte un vers

Şi caut  printre lacrimi doi tropi.

Unul să fie pentru conţinut

Sau ce numeau grecii idee,

Apoi îmi amintesc de-acea seară

Când cereai să te gust ca femeie.

Nu prea puteam să te-ascult,

Eram trist ca un clovn ignorat

De atunci am doar zâmbet pe buze:

Te fac rege, ai zis, intră-n regat.

Promisiune albastră

Am să compun un imn

Artei tăcerii,

Deci, cântă, zeiţă, pe cel ce-a trăit

Din cuvânt,

Fiul al Cuvântului prim.

Am văzut o femeie împinsă din părţi,

Înconjurată de o haită de câini:

Câini domestici,

Cu papirusu-n sân

Sau cu pungile unsuroase

Pline de banii şi de molii.

Ce le mergea gura, Dumnezeule,

La reclamaţii,

La făcut albul funingine

Şi negrul batistă de şters

Buzele mincinoase.

Domnule,

Scrie  şi mie, nevolnicul,

Câteva vorbe pe nisip

Şi lasă-mă să-ţi sărut mâna

Înainte de a veni vântul să-l ducă

În zările patru ale aşternutului tău.

Doamne, dacă-mi laşi gândul,

Pot să-ţi rostesc fără limbă

Cuvântul.

Psalm de profet

Unde să se ascundă, Domnule,

Oamenii

După ce au pângărit şi găurile de şarpe,

Izvoarele

Şi neclintitele pietre,

Cele pe care îţi aşezai fulgerul picioarelor.

Nici fiarele câmpului

Nu mai au unde să fugă,

Picioarele se se scufundă-n smoală,

Frunze de plastic flutură

Pe lângă păsări

Ca blestemul femeilor sterpe,

Ca bocitoarele de profesie.

Nu am, Domnule,

Ce pune pe mine,

Orice acoperătoare s-ar îmbâcsi

De transpiraţia păcatului.

Pute a baltă stătută

Prognoza oamenilor

Din veacul de acum,

Astfel ca stau plecat naintea feţei tale,

Întins la pământ ca ucigaşul prins

De inamice armate.

Sunt mai gol

Decât neîmplinirile morţii.

Ai milă de mine,

Fiul lui David,

Tătăl regilor

Şi al mulţilor netrebnici.

Căci fără margini e iubirea ta de copil,

Emanuele.

Ieşirea din anotimp

Te înveleşte cu flăcări, iubito,

Cu întâlnirile de la malul mării

Când îţi arătam depărtările

Ca să nu observi  efectele sării

Dintr-o lacrimă rebelă şi şuie -

Ca tot ce nu este perfecţiune.

Pescăruşii se roteau în curburi

Şi eu fredonam: e bine, e bine.

Este şi astăzi, va fi ca în vară,

Ca în ceasul când mă şi te dăruiai

Eu mă jucam cu soarta –n nisip

Şi fredonam: câţi ani ai, fată, câţi ai.

Ştiam că nu are vreo importanţă

Răspunsul ce venea de la tine,

Valurile îmi ştergeau ridurile

Iar tu oscilai înspre a fi şi e bine.

Seara, când ne lovea briza tăcută

Învăţam să domin melacolia,

Aruncam în neant dicţionarele

Şi fişam introduceri cu veşnicia.

E ca plutitul pe nori sau pe ape

Unde te-aşteptă Sân Petru cu da

Ca în noaptea când scăpărau visele

Şi-abia murmurai: sunt a ta.

Aprecieri fără stopuri

E bine, ziceai, e bine,

Cum bine îi este copilului

Înfăşurat în braţele mamei,

Firului de ghiocel

Sub zăpadă

Şi Narcisei sub vânt.

E bine când se topesc

Tăcerile,

Când aud copacii transmiţând mesaje norilor

(Nu cred ca ai uitat stejarul

Sub care ai dăruit

Nedăruita sufletului comoară).

Ce frumos se oglindea chipul tău

În apele clare ale Olteţului

(Era vreme de toamnă,

Eu număram frunzele

Care semănau cu anii  plini,

Tu îţi dezveleai picioarele lungi

Ca umbra poftelor).

Nu uita ziua de azi, iubire,

Aşteaptă de milenii

Doi aştri

Să scapere

Prin energii clocotitoare

Strunite-n adâncul unei întâlniri

Soră bună cu perfecţiunea.

Moştenire

Nu ştiu ce am primit de la mama,

Cum nu ştiu ce mi-a dat Dumnezeu.

O însăilare de date

Aş putea încropi,

Dar mi-e teamă de profanare,

Cum bine au gândit

Evreii –

Un fel de stră-stră-strămoşi ai mei

De sânge al minţii -

Când n-au îndrăznit să scrie numele

Celui Ce Este Fiind.

De la bunicul dinspre mamă

Am în vârful limbii

Un strop de bâlbâială

Care mă ajută să gândesc o secundă

Înainte de-a slobozi bălării.

Celălalt, înalt ca trestia,

Dar ţeapăn la trup ca salcâmul

(A sădit mii şi mii de salami de-a lungul

Pogoanelor lui moştenite după

Legiuirea lui Cuza)

Mi-a rămas o biciuşcă în pleoape

Care trece prin zid.

De la tine, iubito,

Păstrez tăcerea.

Tu ştii să-mi vorbeşti

Ca Pământul.

Abia acum au descoperit savanţii

Ce auzeam noi de la început:

Simfonia Spiritului

Care flutură eternitatea

Deasupra celui

Scos din adâncuri de ape

Şi presărat

Cu viaţă.

Ileana Malancioiu - Aveti grija

Pamantul tarii mele nu este numai ceva din afara
Pamantul tarii mele este si-n creierul meu
Acolo rodeste bine si-n anii cind il uita
Si-n anii cind il bate Dumnezeu

Acolo seamana cu materia mea cenusie
Intens populata de ingeri si pasari sfinte
Acolo nimeni nu se bate cu el in piept
Si nimeni nu-l minte

Acolo spicele se coc la vreme
Acolo nu ramine porumbul necules
Acolo este loc si pentru culegatori
De acolo din cand in cand ies

Ganduri curate ca fluturii albi
Sa fie mai frumos si afara
Acolo ramane din cand in cand
Un gol nesfarsit si-o durere amara

 

Coşmar evaporat

Îmi dorisem o mânză de rasă

Anul trecut pe-o vreme ca asta

Când nu se mai aprindeau lemnele

Şi nu m-apropiam de fereastră.

N-aveam ce să văd, nici să aud

Şi îmi trăgeam alene-un picior

(Era pe când mi se păreau arhaisme

Cuvintele şterse ca iubire şi dor).

Toate dealurile erau pline cu ceaţă

Dintre paseri cuci şi corbii vorbeau

Conştiincios, cu dicţionarul în mână

Luam notiţe pentru auleu, vai şi au.

Dar tot privind înspre-o roată

Perfect rotundă, echilibru stabil

Mi s-a părut că  văd pe uliţă

Un film alb-negru, erou un copil.

Nu era ce-mi dorisem, şi-am aşteptat -

De pe scări de castel ai zis: da sau nu!

Poveştile mi se amestecau sub frunte

Şi-am ales să fiu Greuceanu.

Am lăsat repede puşca în cui,

Cizmele le-am arucat în iarbă -

De-atunci, cu gândul la tine înviu

Şi rotunjesc un poem fără grabă.

Din el îţi fac o coroană de flori

Brodate pe crengi de dafin

Când voi fi departe, să le atingi

Şi cu viteză de fulger revin.

Trezire precoce

Mi se părea că nu mai vin zorii

Şi eram trist ca un pepene

(Ca pe vremea când nu ştiai

De ce rămân pe cearşaf penele)

Nici eu nu mai ştiu în prezent

Ce să fac să te atrag în munţi

Sau care e varianta cu sorţi:

Cântec de cuc sau mersul pe punţi.

Ştii că am avut un cârlan

Negru ca noaptea, cu stea în frunte,

Acum nu mai răspunde la fluier

Dar vine dacă simte mirosul de cute.

E piatra pe care o loveşte la trap

Când bănuieşte că-mi ies din minţi

Nu-mi plac poemele, nu-s acas-boii

Şi nu mai ştiu ce-i dor de părinţi.

Nu-mi pasă decât de genele tale

Să nu le ştiu triste şi reci

Şi numai o clipă dacă zâmbeşti

Voi desena nebătute poteci.

Gramatica tradiţională

Iar am rămas singur în câmp

Furtună părăsită de gând,

Noaptea încă acoperă pajişti

Şi pare că nu dispare curând.

Mă întrebi de mi-e bine sau rău

Dacă aici îngălbenesc frunzele

Aş spune că nu-mi pasă, iubire,

Pe mine mă bântuie ielele.

Nu sunt atras de lunge picioare,

Nici de sâni rotunzi ca un deal,

Dacă m-ar stăpâni poftele

Nici n-aş mai pune şeua pe cal.

Dar ce, dar ce, te atrage, stăpâne,

M-ar întreabă el, fost Ducipal,

Lumina ciudată, i-aş spune, o stea

Pe care am zărit-o aseara pe deal.

Era timidă când i-am explicat

Şi frumoasă ca-ntr-un desen naiv

Ţie, ţie, am zis, mă dărui, doar ţie

Învaţă odată ce-i cazul dativ.

Apoi nu la tablă, tot pe câmpie

Singuri sub cer voi cere: dezbracă-te.

Norii vor dansa ritmic ca ielele -

Noi cu acuzativul: pe tine te.

Fără tristeţe, doar o lacrimă, de probă

(Eugeniei, in memoriam)

Cred că-şi căuta viitorul

Privind pe fereastră,

Dar trenul nu dădea semne

Să plece din gară

(Aşa cum fac toate trenurile

De la inventarea şinelor).

Timpul se oprise şi el în loc

Fiindcă o zărisem

Şi toate neliniştile mele

O luaseră înaintea locomotivei:

Fuseseră făcute ţăndări,

Fum şi pulbere,

Zero din minusurile

Absolutului.

Pe vremea aceea

Aveam siguranţa inconştientului

(Acum s-a mai diminuat siguranţa

În favoarea inconştienţei, dar echilibrul

Funcţionează perfect).

Deci:

Rămâsesem în gară

(Nu, alţii au rămas:

Câmpia,

Forfota,

Timpul).

Noi am plecat

(Era frumoasă ca dimineaţa

De mai,

Eu zăbăuc

Precum fluturele multicolor,

Un fel de Dănilă Prepelec,

Dar oltean)

Hai, pasăre,

Cată-ţi de zbor,

Eu sunt încă în compartimentul

Uzat de drumuri inutile

Şi-i spun dragei mele:

Tu.

Şi iar tu.

Înţelege, i-am spus, pe un ton aspru,

E simplu:

Tu.

Chip în oglinda nemişcătoare

A crescut apa în iaz,

De-aş fi influenţat de timp

Aş comunica mulţimii

Să stea liniştită -

Cotele apelor

Nu sunt la limita avariei.

Dar de ce i-ar păsa ierbii

Că mânzele zburdă deasupra

Şi vor să se oglindească

În marea de verde.

Nici mie un-mi pasă

De pasărea

Care-şi curăţă pe ram penele,

De greierii care aseara tăceau.

Nici frunzele toamnei

Nu-mi aduc întristare,

Nici vântul nu-mi pătrunde sub haine.

Sufletul meu e calm

Ca deşertul Saharei

În noaptea cu Lună.

Lemnul arde cu aceeleaşi noi flăcări

Desene ne-întinate

(Doar  pe ziduri de pesteri

Mai sunt câteva din acele

Fascinante linii

Ce vorbesc despre dor).

Doamnă,

Eu când eram tânăr nu visam -

Am fost conturul flăcării.

Norii se ţineau după mine

Să-mi ocrotească

Fruntea încinsă.

Între Alfa şi Omega

După primul sărut

(Era într-un secol

Cu lume nebună,

Mânată în turmă

De poftă de humă)

Mi-am amintit

De mirosul pâinii.

Fata ştia să mestece aluatul,

Iar eu m-am prins de ea

Ca palma de cocă.

Dar când am văzut

Cămaşa de mătasă

Curgând de pe trupul de narcisă

Al unui vis prelung

(Era o iubire albă ca fulgerul)

Am vrut să număr până la zece

Să aflu de visez.

Astăzi

Cu luna deasupra capului

Privesc cum rezolvă

Alunecarea

Ecuaţia unului cu unu

Care rămân doi

În eternitate.

Am vrut să dau nume

Norilor

Pe care-i îngenunchia

Regina nopţii,

Iar vântul murmura:

Aşteaptă, copile, aşteaptă,

Nu te grăbi să citeşti

Ultima pagină.

Baladă cu mirele

Tu răsărisei foarte prost,

Prost-prost,
Ca o zi de post,
La marginea unei poteci,
Pe unde trec la pas lent
Mulţi vonici la minte seci
Dar că săbiile-n teci.

Erai o narcisă frumoasă,
Sălbatică: pui de căprioară:
Doar ochi şi linii arcuite
Ca spicul în vară.

Eu eram Pasăre de pradă:
Ienăchiţă Văcărescu,
Vel boier
Şi fanariot băştinaşi,
Învăţat cu taifas
Deci: cum să te las.

Hai, am zis,
În lumea mea
Catifea,
Bombonea,
Ce erea
Şi se spărgea
Că un abur peste nea,
Şi să nu mai îmi spui nea,
Fata tatii, tinerea.

Când au apărut haiducii
La vremea când se coc nucii
Ţine minte,
N+am fugit
Cu vorbe te-am amăgit
Şi-am chemat un brav ţigan
Pe la tata lăutar
Să ne cânte
Vorbe multe:

Of, of, inima mea
Ce să mă fac eu cu ea

Şi ţi-am dat-o dumneata.

Intoarcere la iarbă

Am fost surprins

În anii răsfăţului

Ce ruşinos se strecoară

Vântul

Printre înaltele case,

Pe bulevarde neterminate,

Printre îndrăgostiţi

Care nu ştiau să se ţină de mână.

Nici azi nu se ştie

Protoculul iubirii,

Între stradă şi pat

Nu mai e loc pentru

Anticamera sentimentelor,

Fetele privesc spre botul maşinilor,

Băieţii spre contul posibililor socrii.

Adio, domnule Menuet.

Voiam să-ţi spun,

Iubito,

Că nu sunt în largul meu

Decât pe covorul de iarbă,

Unde picioarele devin cai de galop,

Mâinile arătătoare de stele,

Iar sufletul renaşte

Cu ochii

Spre pasărea Fenix.

Sunt fericitul

Sfânt Prometeu

Care se bucură

Că poate

S-o ia de la capăt.

Spre sus.

Creola adormită

Ştiu cum te voi trezi, iubito,

Dacă vreun zmeu te va fura

Iţi voi citi poeme-n şoaptă -

Din cele ce alungă ura

Apoi cu-n fluier de alun

Sau poate chiar de abanos

Voi regreta decenii scurse

Când n-am crezut că Făt Frumos

Nu poate merge pe coline

Şi înnopta la mânăstire

Pe când prinţesa lui aşteaptă

Să-i dea jos hainele de mire.

Te voi trezi cu-n simplu hai

Abia rostit lângă ureche

Şi vom pluti pe nori albaştri

Ca visul din povestea veche

Pletele tale vor fi frâie,

Picioarele raze de lună

Calea Lacteie-o să se mire

De frumuseţea fetei brună.

Şi când cu toţi s-or întreba

De eşti Creola sau vreo stea

Eu voi zâmbi, cum fac copiii,

Şi-oi  spune : ştiu doar că-i a mea.

Sfaturi cu iubiri paralele

Întinde-te pe iarbă, iubito,

Şi priveşte cum învăţ să trag brazde,

Iubeşte fierul de plug care despică

Uriaşele pulpe ale întinsei glii.

De n-ar fi fost femeia cuib

De mult s-ar fi sălbăticit

Vânătorul

Mereu la pândă,

Mereu obosit

(Doar ochii verzi care împrumutaseră

Culoarea pădurii

Mai erau vii

Şi păstrau sensibilitate de om).

Am văzut de curând o frunză de salcâm

Cu roua brodată pe margini.

Astfel e gâtul iubitei,

Mi-am zis:

Mărgăritare,

Horă de sori,

Râuri curgând sub duşi,

Lacrimi de fericire

Pentru eternul potir

Al iubirii.

Psalm cu nedumeriri

Nu mai ştiu dacă

Mai priveşti spre mine, Domnule,

Mai auzi sunetele harpei

Când mi se  încordează

Baierile inimii.

Nu de auzul tău mă îndoiesc

Nici de ochiul care ştie

Dinainte

Culoarea urmei lăsată

De umbra mea în pustiu.

De aceea nu ţip, nu plâng, nu mă vaiet,

Nu sunt ironic ca Sfântul Ilie,

Cel ce-i batjocorea

(Pe bună dreptate)

Pe închinătorii la idoli.

Nu mi se clatină credinţa, Domnule,

Dar sunt atât de departe

De calea ta dreaptă

Încât gândul se sperie

Şi inima se face mică şi tace

Ca firul de praf.

Mirii din Baltă Albastră

Aseară am vorbit cu Luna,

Şi fiind prima oară m-am bâlbâit,

Cerul foşnea ca o pădure,

Inima mea s-a despietrit.

Nu că ar fi fost tare vreodată

Dar aluneca spre abis

Cum curg apele-nvolburate

Când porţile norilor s-au deschis.

Eram doar rece ca nepăsarea

Şi nu-mi mai păsa cât e ora,

Pendula din piept abia mai bătea

Când a intrat pe fereastră Creola.

Fata asta, de-i fată, e  cumpănă

Născută în nu ştiu ce zodie

Coboară din nori, urcă pe deal

Şi cu o vorbă mă-învie.

Chiar acum când stăteam la taifas

Ca şi aseară cu veşnica Lună

Mi-a poruncit să uit orice grijă

Şi mi-a aşezat pe frunte cunună.

Nu era din aur sau diamante

Cum se-întâmpla altă dată:

A zis că eu sunt peştişorul de aur

Iar ea broscuţa cu farmec din baltă.