Şi ce încet urca
Aburul din ceaşca
de ceai
După ce nu am mai
băut cafea împreună.
Dar eu mă
mulţumeam cu arome amare,
Cum uitarea se
împacă ea însăşi cu ea
Şi cum oaia nu
mai întreabă
Niciodată
păstorul
Unde i-a ascuns
ultimul miel.
Şi cum pluteau
norii venind dinspre Nord,
Albaştrii ca mare
spre care
Se îndreptau.
M-aş fi gândit la
tine,
Dar ceva sub
coastă strângea inima mea
Ca o coroană de
spini.
Şi am privit
peste nori
Şi era linişte,
Iar lumina
învingea întunericul.
Calm, fără efort,
Ca o şoaptă de
iubire
Abia rostită la
ureche
De un îndrăgostit
timid.
Şi ce frumos
încep dimineţile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu