Când ridică
Dumnezeu un deget,
Fug
Ca potârnichiile
Cei care
îndrăzneau să ridice glasul
Iar din ei rămâne
doar locul fumului
Şi bogăţia ceţii.
Gol, goluţ,
goliciune, golănie.
Deşert,
deşertăciunie.
În ăst timp
Cel ascultător şi
curat
Dansează de
bucurie,
Inima tresaltă.
Gândul zburdă:
Ied pe câmie
verde cu mamă dolofană.
Domnul meu e
tatăl orfanilor,
El păzeşte
văduvele,
Are grijă de cei
jecmăniţi,
De cei căzuţi în
război
Şi prinşi de
duşmani.
Nu-mi rămâne
decât
Să-l vorbesc de
bine
Pe cel ce-mi e
Mântuire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu