Baudelaire, tăticul disperaților

Era un copil cuminte

Și părul bucălat

I-a intrat multă vreme în ochi

Deși putea să-l tundă,

Dar el prefera s-o vadă pe mama lui

Ca printre grătarele de la fereastra

Unei pușcării.

Ar fi lăsat-o chiar în Grădina

Edenului, mai puțin în Cișmigiu,

Numai să nu se uite bărbații după ea.

Un prieten l-a luat deoparte

Pe vremea când ajunsese om în toată firea

(Vorba vine, că poeții sunt copii până mor,

Iar moartea tocmai  de-aici li se trage

Că nu vor să bătrânească)

Și i-a zis, așa, de la om la om,

Măi, bătrâne, nu e normal

Să fii supărat pe mama ta că s-a recăsătorit

După ce ți-a murit tatăl,

Era tânără și trebuia să-ți ofere un cămin.

Când ai un  copil, a zis poetul,

Pe care îl cheamă Charles Baudelaire,

Nu-ți mai trebuie nimic.

Partea frumoasă e

Că el avea dreptate,

(Mi se pare). 

Curriculum vitae pentru istoria înfrângerilor

Pe  măsură ce literele

Devin mai mici

Tot mai clare îmi apar cărțile

Și încep a pricepe

Care autor se juca de-a bețișoarele

Și care înmuia penița în viață

(De cei care scriau cu sânge

Nu spun o vorbă

De teama blasfemiei,

Iar de pușcăriașii politici nu mă ating

Așa cum nu zgârâi chipul sfinților

Din biserici).

Pe măsură ce mă îndrăgostesc

De coline și văi,

Îmi apar oamenii ca niște munți.

Cei ca dealurile,

Îmi sunt și mai dragi

Din pricina urcușurilor

Și coborâtului lejer.

Pâinea coborâtorului

Până aproape de prăpastie

Am mâncat-o destul de des.

Sandvișuri pe Vârful Omul

Am încercat o singură dată

Și mi-a luat vântul hârtia

Înainte de primele trepte.

Cum se chema, iubito, nebunul acela

Care-și vedea tatăl noaptea

Pe ziduri?

Nu-i rosti numele,

Oricum nu mai aud bine.

Doamnă poetă

De ce nu vreţi dumneavoastră,

născută pe creastă,

să staţi la fereastră,

într-o tristă glastră.

Am chef de joacă şi mâinile tale

Aşteaptă.

Eu viu,

încă viu,

să înviu,

zâmbet rubiniu

şi-un sân arămiu.

Dar nu ştiu ce-aduc.

Petale de nuc,

Şi nici unde duc

cei ce ne conduc.

Nu e poezie

gândul ce mă-mbie,

e melancolie.

Nu vreau să te-mbie.

Teamă de lăutari

Uită-te în oglindă, cercetează imaginea ta,

Spune fiică a podişului unde vrei

Să fii sărutată.

Dealul ţi-e viu,

Valea.

Priveşte în ochii mei (tăi)

Și eu voi încerca să ghicesc.

Aici şi aici,

Plânge dorul ţipând, şi aici spune şoapta.

Toată este neumplută.

Cine pe cine umple,

Cine pe cine goleşte.

Golul pe el

Se umple,

Plinul pe el se goleşte.

Ai găsit locul

Acela nenumit

Și nenuntit

Numai bun de atins

Cu buze moi,

Cu buze tari.

Mi-e teamă, fiico,

De lăutari.

Umbra poetului

Un joc în doi,

Zici tu, dar eu

Știu regula,

Știu sfârşitul.

Mă vei părăsi

Ca să trăieşti.

Şi bine faci.

Până atunci,

Iată aici umbra poetului:

Un cuvânt care mişcă,

Face pui.

Un pui, o lacrimă,

Un cuvânt, o disperare.

Când va fi lumină

Ce va.

Cine va fi,

Cine va judeca.

Teodosia

Ieri era nerăbdătoare

Ca pământul fără apă,

De ziua lui Sânt Ilie

Când habar nu are

Că ar trebui să ploaie.

Şi gemeai

Și te oftai

După nunta

Dintre mâini şi dintre

Degetele mele, degetele tale

Într-o singura mână (încleştătoare).

Ce pot să-ţi dau, fiică a mea,

Întreabă bătrânul Neagoe,

Fără să ştie ce s-a petrecut cu

Teodosie.

Maria Magdalena

Eu n-am mângâiat mâinile bărbaţilor,

Nici braţele lor de oieri, negustori, nişte jidovi

care parfumat care coperit de năduf,

miroseam uneori

cărţile saducheilor

fiindcă-i uram

râzându-le-n nas că nu pot citi învierea.

Şi sinceri erau: cum să creadă ei învierea când

nu se născuseră încăle.

Dar atingându-mă ei,

cu faţa în sus m-aşezam

şi, ca să nu le văd chipul (aşa se spune delicat la mutră),

priveam peste umărul lor

Pân' la cer.

Apoi, când nu ştiam dacă mai sunt sau nu sunt

femeie,

Te-am văzut bântuind pe poteci.

Tu te-ai făcut a nu şti

că aş trece prin preajmă.

Te fereai să te uiţi.

(Şi ştii tu de ce te fereai, hoţule, îmi vine să zic, şi chiar zic, adică dragule şi frumosule şi neascultătorule de părinţi,

certăreţule cu bătrâni, prieten de haimanale care-au părăsit casele, sărăntocule, singurătate, iubitule), dar nu aveai încotro

să te-ntorci

(căci nimeni n-a mai avut decât un singur drum, ca tine, săracule în drumuri),

şi când te-am văzut mi-am adus aminte: ochi de cer aveai.

Pe tine te iubeam eu când îi uram pe ei.

Şi ce tânăr erai, bătrâne,

Tinere, bătrâne domn,

(dar să trecem peste asta, e chiar o problemă filozofică)

acum pot să spun adevărul:

când ţi-am văzut ochii

m-a apucat tremuratul

Şi-am înviat.(Pun în paranteză că băietanii ceia de lângă tine

au crezut că am draci – habar n-am ce e aia. Dar ce ştiu ei, fie vorba între noi, singurii care ştim ce e cerul, suntem noi, merită să te superi pe ei?)

Dar altceva voiam să spun:

o fi păcat

că sărutându-ţi picioarele

mi-am zis:

moară Soarele,

piară mioarele.

Se uscă pleopele.

Sărută-mi genele,

Cu milă, atinge-le.

Pe ele le.

Nu mă alungă-mă.

Pe mine mă,

Învie-mă.

Biografia romanțată a lui Emil Cioran

Emil Cioran era fiul din flori

Al lui Decebal,

Motiv pentru care nu s-a sinucis,

Dar nici nu a iubit puterea.

Fiind ardelean și fiu de preot,

Era mai înțelept decât șerpii,

Cum erau toți carpii,

Care au stat un mileniu la taifas cu ungurii

Și au acceptat să fie luați de proști

Până a ajuns armata română

La Budapesta, iar un soldat

În sfârșit, puțin cam obosit,

S-a descălțat de opinci.

Acum să judece orice om cu minte sănătoasă

Dacă era frumos să-și arunce obielele în Dunăre,

Când interesul lui era

Să le usuce la soare sau la vânt.

Și le-a agățat de turla parlamentului

Taman unde se făcuseră oarece legi împotriva românilor

(Piatra de la construcție

Fiind luată tot de pe Văile Oltului, Mureșului și Târnavelor,

Că la Jiu n-au avut curajul să se scalde

Că-i băgau oltenii cu capul la fund).

Lui Cioran nu i-au plăcut războaiele cu rușii

Și nici cu ungurii, cu nemții nici atât

(Cinste lui, că nici mie nu-mi sunt pe plac,

Dar orișicâtuși, dacă e nevoie…)

Și s-a dus la Paris

Să-i învețe pe urmașii lucidului Voltaire

Cum se pronunță corect

Ai sictir, viață.

Scena se petrecea la o cafenea

La care, la cerere, se serveau

Și produse nevegetariene.

Șah la prostie cu panglici de muscamor

E simplu ca respirația pruncului:

Înțeleptul are puterea minții,

Iar prostul, bani

Din care-și hrănește fudulia, fuduliile și furtișagurile

Și-și mai ia și câte-o metresă

Să-i pună coronițe pe frunte

(O, nu coarne de cerb, nici de bou cel puțin,

Coarne din staniol sau imagini teve).

Inteligența e prea sus pentru proști,

Ei, bieții, se cațără prin guverne

Și parlamenturi,

Dar e un făcut: români, sași, unguri, țigani, armeni

Și alte nuci seci,

Cum ajung acolo se înfrățesc

Și se calcă pe picioare,

Că n-au cum să se lovească-n capete,

După vechiul proverb sanscrit:

De unde nu e nici Dumnezeu, nu cere.

Și așa se face și răsface până la urmă:

Înțeleptul cade de șapte ori și se ridică,

Iar prostul se împiedică o dată

Și praful și râsul se aleg de el.

(Voisem să scriu ceva despre zori,

Dar muza mi-a zis

Să mai scriu și despre țânțari,

Că nu doar bâzâie,

Ci transmit și boli).

Dimineață tristă

Albastrul norilor -

Ceaţă şi fum ivite din

scormonitul omului în adânc -

pare a fi dispărut.

Soarele s-a ascuns,

n-a mai curs pe pământ,

cum se temea poetul.

Câini cu feţe furate de la oameni, unele chiar de la zeii

cei vechi,

urlă răguşit.

Totul e pregătit pentru disperare.

Dar apari tu, duh al credinţei,

memorie a celor spuse de El,

Mângâietor rămas peste veac,

Şi renasc.

Nu din cenuşă, nu din neant, nici cel puţin

din ce-am fost.

Renasc, adică din nou,

din apă şi din duh

Şi văd că

peste stele şi nori,

peste ce ştiam că e bine şi rău,

peste al meu şi al lui,

există iubirea dintâi.

E granit acest Tit ot Maior și-l odor

Când vrea Domnul, combină

Oltenia cu Ardealul și răsar

Minți ascuțite ca ardeiul

Și coloane vertebrale

Ca la templul solomonesc.

Când s-a dus prin cele țări germane,

S-a uitat un nemțotei la el cam de sus,

Iar până la sfârșitul gimnaziului,

Craioveanul și-a amintit

Că e finul lui Pavel,

Dar și Livius, senator roman

Și a rămas nordicul de rușine.

I-au plăcut femeile

Cam cum îmi plac mie

Merele ionatane și strugurii țâța vacii.

Doar el și cu Nică al lui Ștefan al Petri,

Humuleșteanu de pe Ozana,

Au observat că tânărul Mihai de Ipotești

Are briliante sub frunte

De care se lovesc fulgerele

Și apar luceferi.

De la înmormântarea lui a lipsit

Un singur boier,

Petre P. Carp,

Ei doi fiind singurii din București

Care știau să poarte pălărie:

Se certaseră tot pe chestia unui neamț obraznic

Și nu s-au mai împăcat

Până nu a făcut Dumnezeu

Marea Unire.

Masa ideală care duce la cer

Visul

E un tablou de familie.

Bunicul înconjurat

De nepoţi

Şi Sara povestind cum a râs ea,

Femeie în toată firea, (adică bătrână,

Dar să nu ne audă că o apucă râsul),

Când i-a spus îngerul că o să fie mamă.

Feciori de basm,

Feciori de baladă,

Feciori şi nepoţi

Ai unui om

Cu un singur merit

(Dar ce merit!),

Că a crezut

Şi-a plecat

Nu unde-a văzut cu ochii,

Ci unde

L-a trimis

Dumnezeul lui,

Adică singurul care merită ascultat.

Şi în plus

Se şi ţine de promisiuni.

Între aici și acolo

Doar drumul elefantului

Care caută începutul

Sau

Mai aproape de noi

O familie de păstrăvi –

Care soţ, care soţii –

În alunecuş molcom spre stăvilar

Să lase pescarilor hrană.

Adică:

Intre eu și tu, eu și eu

Nu există cunoaşterea lui Socrate

Ci doar setea pământului din câmpii

După o ploaie

În care să se înece.

Pământul fost-a scos din apă,

Apa văduvă l-a făcut piatră,

Numai eu,

Poet fără muză,

Aştept

Mediterane,

Oceane

Când povestesc altora.

Ţie, Lea, Lea, Li,

Pot să-ți spun

La ureche -

În geamăt de plâns –

M-aș mulţumi şi cu un fir

De narcisă

Ruptă în două.

Pentru mine rădăcina

Și pentru tine

Petalele.

Fratele Ilie Profetul

Patru zeci de zile

şi

patruzeci de nopţi (mergând prin arşiţă

şi nispuri, nu oricum ),

mi-a ţinut hrana dată de Domnul.

Și n-am găsit

Altceva de făcut

Decât să mă ascund într-o

Peşteră, adică să-mi caut un loc de

Adăpost, că doar nu trecea nimeni

Pe acolo;

Şi după ce am stat zile şi ani

În peşteră

(Un fel de adunare – comunitate ),

S-a auzit glasul Domnului :

Ce faci tu aici, Elie ?

Ieri glasul a zis

Ce faci tu, aici, Iliescule,

Popescule, Vasilescule ?

Scoală-te, ieşi şi urcă

Pe munte

Ca să vezi slava Domnului

Ce se arată nu ca să te

Încrezi tu în tine,

Ci ca să umbli după un ucenic.

Unu, doi, trei,

Până la şapte mii,

Până la şapte mii câte şapte.

Ce faci tu aici, Elie ?

Tu nu auzi

Că te aşteaptă,

Muteşte,

Elisei…

Români israeliți

Uitaţi-vă în jur, fraţilor,
Unii se închină la rublă,
Alţii, la parfumul de Kazachstan,
Unii se omoară pentru o palmă
De pământ
Cu un pumn de ură,
Nu mai vorbesc de cei o leacă
Mai departe
Care se închină la ramazan
De ramadan.

Vă zic să vă uitaţi la ei,
Nu să-i certaţi,
Nici să vă credeţi mai breji,
Deşi aţi putea fi.

Cine mai e ca tine, popor român,
Cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
Înscrişi pe certificatul de naştere,
Cine te-a ţinut pe tine până acum
Pe creste.

Vitejia ?
Te spulberau de mult hunii,
Tăria?
Păi ce făceau din tine goţii,
Cinstea?
Ai uitat hoţii.
Şmecheria ?
Demult te luau arabii-n plecăciuni.
Numărul de sclavi?
Ăştia sunt slavi.

Dumnezeu e cu tine,
Române.

A fost ieri, e şi azi.
Gândeşte-te bine,
Căci Domnul vine mâine.

Umbra lui Brâncoveanu

Umbra lui e o parabolă

Ce se înalţă deasupra pământului.

Creşte până nu se mai vede.

Apa şi piatra pot urca în coloană,

Trestia poate fluiera ca o mierlă,

Gândul se poate odihni în speranţă.

Iar umbra nu e doar urma

Lăsată pe pământ.

Ea poate trăi şi în aer.

Tocmai ce v-am spus:

O parabolă

Cu un cap lăsat la Stambul

Pentru o convingere.

Constantin Brâncoveanu

În războaie meşter n-a fost,

Şi-l bănuim că nici n-a încercat,

Peste alţii n-a trimis oaste,

Cu toate că s-ar fi priceput mai

Bine

Să gospodărească

Şi pământul fraţilor lui.

Îşi iubea mult tatăl

Şi-i ridicase un semn veşnic de aducere-aminte,

Îşi iubea unchiul

Şi l-a lăsat să cugete liniştit

Într-o enormă şi cinstită bibliotecă.

Avea ambiţii mari pentru el

Şi mai mari pentru ceilalţi:

Să zidească fiecare o casă

Nu mare, nu prea mare,

Dar veşnică.

Şi cerea tuturor ca acea casă

Să fie

Dacă nu mare, atunci frumoasă.

Şi la intrare să aibă o cruce.

Imn de slavă la Alba Iulia

La Alba, adăpost de soldați fioroși

Cu barbă sau nu, dar cu sabia-n mână,

Ce reteza-n două stejarii cei groși

Stăpâneau cândva numai regi de cunună.

La Alba, la Alba, vechea cetate,

Au venit străini peste noi în etape

La-început căutând un loc să-și adape

Iepele negre, muieri jumătate.

La Alba, Mihai Voievodul călare

Și-a ridicat dreptul la rang de stăpân

Și-a privit aspru înspre munte și mare

Strigând răspicat: sunt român.

A fost an de lumină cât mileniul ca preț,

Din el au băut atunci și Moldova

Valahia mare, și-Ardealul măreț.

Pe față nu i-a-nfruntat careva.

Veneticii au inventat trasul pe roată

N-au mai bătut cuie, au trecut la piron

De câteva ori au ars țara toată

Și-n loc de altare mințeau la anvon.

La Alba lui Iulius, al chesarului tron

Să vină bătrânii și tineri să vină

Vom cânta melodii, toate-ntr-un ton:

A curs destul sânge de români fără vină.

Scuze triste cu final iluzoriu

Nu ți-am mai scris de mult, Creola,

Că nici n-au fost evenimente,

Pe-aici trec secolii ca ora

Iar clipele se strâng în beţe.

Ceva-ceva merită spus

Că nu mai e cerul senin

Lumini încremenesc-n Apus,

Copiii așteptați nu vin.

Zicea dăunăzi un bătrân

Că tot ce-a vrut s-a scurs la vale,

O jună și-a umflat un sân

Și s-a vândut pe cinci parale.

Mi-a mai rămas să visez

Că te ascund când aud hoții

Ce nu mai au de mult vreun crez

Usucă tot ca ostrogoții.

Dar nu aș vrea să crezi că-s trist

Și nu mai am nici chef de glume

Circul modern cu anticris

E bun, când te desparți de lume.

De gloata cu burtoaie pline

Și cu mașini cu botul mare.

Stop gânduri negre cu suspine,

Spre Canaan plecăm călare.

Metamorfoză spre plus infinit

Încleștările asudate

Pentru granit sau apă,

Pentru un zâmbet fățiș,

Buzele întinse pentru laude

Pentru îndestulare.

Stop cadru:

Nu vă cunosc.

Nu lăsați

Flacăra luminii

Să vă alunece

Printre degete.

Trage dublă.

Ridicați mâinile,

Prindeți

Deasupra se află

O cunună de stele.

Continuă, continuă.

Pune-o pe cap

Poți lumina.

Începe adevărata piesă.

Legământ cu amenințare

Tu trebuia să știi

În seri târzii

Că dacă nu te-arăți,

Te voi zidi în cărți.

Ca pe un fum,

Ca pe un drum,

Și ca o stea,

Vei lumina.

Și trebuia să știi

Că am ochi vii,

Că-n somn eu cresc

Și zămislesc.

Un legământ

Pentru cuvânt,

Cuvânt de vers

Pentr-un ales.