”Dintre cele trei
demersuri sau manifestări fundamentale sufleteşti : cunoaştere,
sentiment, voinţă, primele două pot fi infinite, doar a treia trebuie să aibă
măsură (vezi şi Descartes, dar mai ales liberul arbitru şi teologia).
Infinitatea e izvorul binelui, în cunoaştere şi sentiment, dar devine izvorul
răului în exerciţiul voinţei. Nu poţi vroi oricît, iar de cînd a fost
pusă în joc voinţa (modernii, cu înstăpînirea asupra naturii) s-a ivit
dezechilibrul în lume. De altfel, voinţa trebuie să ţintească ceva anumit, pe
cînd cunoaşterea şi iubirea, ţintind şi ele ceva, pot fi «difuze»: iubire de
tot, oameni şi natură; cunoaştere — răspuns cu deschidere de noi întrebări.
Abia atunci sînt bune
cunoaşterea şi sentimentul cînd au un excès sur le tout, pe cînd voinţa
(în fond « voinţă de putere», lamentabila filozofie a lui Nietzsche) nu
trebuie să fie în exces, ba nici măcar să poarte asupra tot[ului] sau să fie în
exces asupra părţii.
Omul kalokagathiei le
are pe primele două, dar nu şi voinţă. Tout désirer, ne rien vouloir.
Căci totul este « voinţă » în noi, poate chiar
schopen-hauerian. Dar este nevroită voinţă. . .”
Constantin Noica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu