Amurgul se cunună de-acum cu trista
noapte.
Cad pînze largi de umbră
şi-acopăr trupul ţării.
Din munţii încă vineţi şi pînă-n
pragul mării
Se-nchid mâhniţi toţi ochii...
Nici doine nu-s... nici şoapte.
Ceahlăul doar, departe, mai arde
cu putere,
Şi culmea lui zbucneşte în
flăcări de comoară,
Arzînd ca o făclie ce pîlpîie-n
durere
La căpătâiul ţării, ce parcă stă
să moară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu