Puţin despre scrisul lui Zaharia Stancu

"Pădurea nebună (1963) e, prin înţeles, o apologie a vieţii libere, fremătătoare cândva pe toată întinderea şesului dunărean, acoperit de codri sălbatici. Deliormanul „nebun" este evocat pentru a contrasta cu lâncezeala unui orăşel cu străzi prăfoase, pe care trec birje cu cai scheletici neţesălaţi, cu dughene şi frizerii adormite, cu mizere birturi economice, firme decolorate, cerşetori infirmi, bragagii turci cu şalvari peticiţi, câini şi păsări ce lasă în urmă smocuri de păr şi nori de fulgi, cu noroaie exasperante, cu veri toride şi toamne ploioase. 
Contrastul creat ex­primă revoltele unui Darie adolescent, elev de liceu exasperat de atmosfera sufocantă a unui „loc în care nu se întâmplă nimic", a unui „târg unde se moare", îndrăgostit de tătarca Uruma, a cărei făptură îi deşteaptă în sânge vuietul pădurii nebune de altădată şi tot clocotul sălbăticiei magnifice din alte timpuri. Un elogiu al sănătoasei primitivităţi, al unei lumi arhaice, cu datini şi rânduieli proprii umanităţii necorupte, originare, include şi romanul Şatra (1968), ce urmăreşte odiseea tragică a unei comunităţi de ţigani în timpul războiului. Rădăcinile sunt amare (1958, 1959) nu e decât un reportaj patetic, propagandistic, dilatat în cinci volume, o frescă superficială a vieţii chinuite în care şi-ar fi avut „rădăcinile" regimul instaurat la 30 decembrie 1947; în schimb, Ce mult te-am iubit (1968) e o veritabilă operă de creaţie."

Dumitru Micu