În Poetica Aristotel nu se sfieşte s-o afirme dezvoltând teoria <mimesis> - ului, ca reprezentare a
realului, ca o reflectare a atitudinilor şi acţiunilor umane. Și aceasta opinie
nu este o părere izolata. Poetica lui Aristotel va sta mai târziu la temelia
doctrinei clasicismului, prin care principiile sale devin normative ale artei,
care trebuie să se caracterizeze prin:
1. echilibrul
elementelor componente,
2. armonia
nivelurilor de reprezentare şi interpretare a realităţii.
Dintre toate
fiinţele de pe pământ, poetul ( în sens larg, creatorul ) este frate doar cu profetul.
Şi el este conceput ( şi acceptă ce spun alţii despre el în acest caz !) ca un
profet. El este un posedat, cuvintele nu sunt ale lui, îi sunt comunicate, le
aude, le simte, îi sunt transmise, nu le ştie sensul exact, are nevoie să le
rescrie la nesfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu