"Poetul nostru (e
vorba de Ion Horea) slăveşte, pe contrapagina aceleiaşi poezii, acea „linişte
de zboruri" şi năzuieşte să se-nalţe „la voievozii din pereţi de mînăstire",
adică la marile ctitorii de altădată. Nu vi se pare că nu se mai poartă ? Şi că
detractorii „tradiţionalismului" au găsit ceva mai bun ?
Nu cumva şi poetul
nostru s-a dat cu aceştia ?
Iată ce spune despre
Pegasul său :
Cînd puntea arcuită
prin spaţii fără stele
Te va pofti
să-ncaleci pe roibul fără frîu,
Să simţi că laşi în urmă istoriile grele
Amestecate-n brazda
ţămîntului cu grîu.
(Istorică)
Istoriile sînt aci povestirile
de demult, amestecate cu pămîntul din care au răsărit. „Păşunism", nu-i
aşa ?
Cuvîntul se pare că-i
al lui Ovid Densusianu, genialul lingvist, dublat de un poet modern veleitar,
care şi-a dat totuşi capodopera cu un poem de iz autohton, în slava unui
cioban, pe nume Alion. Se poate păşune fără cioban ?
Cosmonaut liric, în
tradiţia eminesciană, Ion Horea e obsedat de ideea zborului :
Aleargă roibul nopţii
cit v.ănlc-l cuprind,
Şi stele fără număr
în calc i se desprind.
(Început)
Sau :
Trec peste ţară ca un
nor de ploaie.
(Fulgerele mele)
La ce ne foloseşte
ploaia, cînd nu suferim nicidecum de secetă poetică ? Aş spune că ne-a bîntuit
contrariul : grindina !
Poetul nostru (e
vorba tot de Ion Horea) iubeşte
Zborul lor către
seară (Poem despre păsuri)
cînd, într-o
splendidă viziune,
pămîntul se-nalţă cu
ele.
Ion Horea îşi permite
să-1 iubească şi pe „Van Gogh, întreg al luminii".
în acelaşi context,
curioasa întrebare :
Tot urcaţi în azur,
printre blocuri mai vechi, oameni cu aripi perechi şi ziduri de jur-împrejur ?
(Afiş)
Oamenii „poeziei
noi", dezarticulaţi, se tîrăsc ca viermii (îmi dau seama că-i nedreptăţesc pe
aceştia din urmă).
Urcînd La cetatea
Devei, Ion Horea se bucură că domină un spaţiu vast, deoarece ne spune :
Eram setos de
înălţimi semeţe.
Ce gusturi învechite
!
Închei cu distihul
final din poemul Zbori...
Sufle te-pasăre,
patima zborului,
Dat căutărilor,
vîntului, norului !
Pun capăt tentaţiei
paradoxelor, înscriindu-mă făţiş printre împătimiţii tuturor zborurilor şi mai
ales ale Pegasului (bătrînul armăsar care se înzdrăveneşte mereu, devorînd jăratic)."
Şerban Cioculescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu