Sate de păstori

"Sate de păstori. — La munte sunt unele locuri atât de aspre, încât singurul sprijin al omului este creşterea vitelor. In lunile de vară, localnicii suie oile — uneori şi vacile — sus pe mun­te, unde iarba nu e bună de cosit (fiind mică şi locul pietros), ci nu­mai bună de păscut. Spre toamnă, turmele şi cirezile sunt coborâte mai spre vale, unde iarba cosită şi aşezată în clăi este nutreţ pen­tru lunile de iarnă.

Astfel de sate de păstori trăiesc din ceea ce le dau vitele: lână pentru îmbrăcăminte, piei pentru încălţăminte şi lapte pentru hrană.

Când turmele sunt numeroase, muntele nu le ajunge. O parte din vite, neavând nutreţ destul pentru iarnă, coboară toamna în câmpie şi spre lunca Dunării, unde sunt păduri mari de sălcii. — Oaia se mulţumeşte cu puţin: ciuguleşte firele de iarbă uscată ră­masă pe mirişti după ce s-a strâns grâul ori porumbul şi, la nevoie, poate ieşi din iarnă cu puţini muguri de salcie... Mutarea aceasta a turmelor de la munte spre câmpie şi apoi iarăşi la munte (pentru lunile de vară) se cheamă transhumantă. — Sate mari, cum e Po­iana (aproape de Sibiu), Săcele (lângă Braşov) şi altele se ţineau numai cu oieritul, trimiţând turmele lor până la Balcic, Crimeea şi Caucaz.

Astfel, satele de păstori au fost pentru viaţa poporului nostru un mare sprijin: păstorii au păstrat unitatea limbii româneşti din culmea Carpaţilor până la Tisa, Dunăre, Mare şi dincolo de Nis­tru. Păstorii, care iernau cu oile departe de munte, se însurau une­ori în satele de la câmpie, iar alteori duceau nevestele în satele de munte. — Astăzi, arăturile au strâmtorat turmele. Unde era o mo­şie mare, acuma sunt sute de ogoare mici, aşa că turmele nu mai au înlesnirea de a umbla slobod în timpul iernei, făcând învoială cu un singur stăpân. Agricultura a îngustat păstoritul."

S. Mehedinți