ELEGIE HIBERNALA

Se scosese pământul 
Părinților. La mezat.
Si s-a cumpărat pe nimic
Ceea ce se întâmplase
Si altădat.
Acum cumpărătorii
Erau orbi,
Vânzătorii muti,
Notarii nu cunoașteau
Literele,
Iar pecetile lor erau
Din resturi de cai morți.

Era ploaie cu broaste,
Plugul răsturna oseminte
De eroi,
Cerul uitase culoarea albastra.
Gri, gri, gri.
Tata nu mai asculta
Recviemul.

Ceasul măsoară
Timpul incremenit
Era prin anul
Doua mii si
Taci, copilo,
Nu întreba
Cât șapte ori șapte
La puterea a șaptea.
In ceruri sunt alte abace.

Fundata, 30/12/2012

CRONICA VÎNTULUI, de Mircea Ciobanu

Totul de-aseară e apă : frunza e apă,

 însuşi pămîntul se umflă şi curge,

 la vale odată cu drumul ; văzduhul e apă

 dezmălurită :

pînă ieri a fost numai văzduh, azi e apă

 dezmălurită — ecluzele toate s-au rupt.

Celui ce geme acum

geamătul nu i se-aude.

Ţipătul tău de izbîndă cît de nalt poate fi,

bătaia cu pumnul în masă

cît de răzbătătoare ?

Marele pinten, pe străzi,

trece de-a lungul, cu sclipăt.

Apele tari care dau peste noi îi acoperă

sunetul clar.

Pintenul intră în coastă şi nu se aude.

Cel ce tresare, străpunsul în coastă, nici el nu-1 aude.

 Nici eu nu-1 aud, cum mă clatin pe sub

asurzitoarele tone.

Văd o gură deschisă, în schimb ;

văd un pinten cum iese din rana

celui mai drept ; văd cum frunza sporeşte noianul

iar dezlegatelor ape.

NU ACUM, de Mircea Ciobanu

Ce să le spun — am uitat. Intru în casa

lor şi gura mi se închide. Cîte cuvinte-am ştiut

şi nici unul nu mă ajută. M-aşez

la o masă cu ei : nici un cuvînt nu m-ajută —

şi totul s-a petrecut mai demult ;

chiar şi tăcerea aceasta, prin care

abia mai străbat,

s-a petrecut mai demult.

Nu acum abia mai străbat printre linişti ;

nu acum ascult cum piroanele

prind în canaturi

uşile toate, ferestrele. O, altă dată,

nu cînd m-aşez la o masă cu ei

călcîiul ciocanului, greu, îl ascult cum înfundă

piroanele-n uşi, în ferestre.

Mircea Ciobanu

Nodul gordian

"După ce oraşul făcu act de supunere, Alexan­dru intră în templu. El văzu un car despre care se ştie că transportase pe Gordius, tatăl lui Midas, înfăţişarea lui exterioară nu se deosebea, de bună seamă, de cele mai grosolane care folosite pentru muncile obişnuite. Ceea ce însă bătea la ochi era jugul lui legat cu nenumărate noduri care se îm­pleteau îneolăcindu-se strîns, încît nu mai puteai descoperi de unde porneşte primul nod. Deoarece locuitorii din Gordium susţineau sus şi tare că un oracol a prorocit că cel care va dezlega acest nod cu   neputinţă de dezlegat va pune stăpînire   pe Asia, 1-a cuprins pe Alexandru dorinţa de a aduce la îndeplinire acea prorocire. In jurul regelui se găseau o mulţime de frigieni şi macedoneni, primii  aşteptînd cu nerăbdare   rezultatul,   ceilalţi stînd cu sufletul la gură, neştiind pe ce se întemeiază încrederea atît de oarbă a regelui. Într-a­devăr, noianul de noduri era atît de încurcat, încît nimeni nu-şi putea da seama nici cu mintea, nici cu simţul văzului de unde încep şi nici unde sfârşesc ori se ascund legăturile nodului şi, pen­tru că Alexandra a îndrăznit să încerce ca să-l dezlege, acest fapt stârnise îngrijorări în sufletul său, ca nu cumva zădărnicirea   încercării să   se prefacă într-o prevestire rea. După ce s-a luptat multă vreme cu misterioasele   noduri fără vreun rezultat,   el a spus : „N-are importanţă   cum se dezleagă acest nod ! şi cu o. lovitură de şabie tăie nodul cu curele cu tot; în felul acesta Ale­xandru ori a ocolit prevestirea   oracolului, ori a îndeplinit-o."
Quintus Rufus

Lira lui Ahile

"Apoi  Alexandru  porni  spre  meleagurile unde se mai vedeau urmele vechii Troie. Acolo le cercetă cu de-amănuntul relicvele  unor fapte  eroice : un cetăţean îi oferi lira lui Paris, la gestul căruia Alexandru răspunse : „Nu mă încîntă  acest instrument al lui Paris care cîntă toate plă­cerile vieţii ce n-au nici o legătură cu războiul; "daţi-mi în schimb lira lui Ahile, cel ce cînta ispră­vile atîtor oameni viteji cu aceeaşi mînă cu care săvîrşea fapte, întrecîndu-i pe toţi !" 
Şi pentru că Alexandru avea o admiraţie deose­bită pentru Ahile, din neamul căruia se mîndrea că-şi trage obîrşia, scoţîndu-şi veşmintele de pe el, dădu ocol mormîntului împreună cu prietenii săi, îl stropi cu ulei şi-1 împodobi cu o coroană."

Quintus Curtius Rufus

Preţuirea poeţilor

" (Alexandru) iertă pe toţi urmaşii lui Pindar ca semn de preţuire a poetului care 1-a elogiat în stihurile sale pe Alexandru, strămoşul regelui. El i-a oprit pe macedoneni să dea foc casei lui Pindar, căci pre­ţuia nu numai virtuţile celor care trăiesc, ci avea şi respectul pentru memoria oamenilor mari, iar pe urmaşii acestora îi copleşea cu binefaceri."

Quintus Curtius Rufus

Ce-a păţit un comandant trac

"Între tracii luptînd alături de Alexandru, a fost şi un comandant de cavalerie care, după ce necinstise, pe această femeie, îi ceru prin ameninţări să-i spună unde şi-a ascuns avuţiile sale. Femeia, îndurerată nu atît de bunurile ce trebuia să le dea, cât de dezonoarea sa, profită de lăcomia acestui barbar, ca să se răzbune pe el. Ea îi arătă un puţ în care s-a prefăcut că şi-a aruncat toate avuţiile sale. Cum barbarul se uită cu ochi la­comi în puţ, lovindu-1 cu piciorul ea îl îmbrînci în fîntînă şi, fiindcă barbarul încerca să se sal­veze, aruncă asupra lui o grindină de pietre în cap, încît îl îngropa acolo.
   Tovarăşii de arme a celui ucis o luară pe Timoclea şi o duseră înaintea regelui, ca să fie pe­depsită pentru uciderea comandantului lor. 
   Ale­xandru întrebă cine este şi pentru ce vină este adusă înaintea sa. Ea îi răspunse neînfricată şi cu seninătate în priviri : „Sînt sora lui Teagene, fostul comandant suprem al tebanilor, care a mu­rit apărînd libertatea grecilor. Eu am ucis un ti­călos ca să-mi răzbun ruşinea ce mi-a făcut-o, necinstindu-mă. Dacă tu hotărăşti ca, punîndu-mă la cazne, să dau satisfacţie maniilor acestei bestii, să ştii că o femeie care şi-a pierdut cinstea nu dispreţuieşte nimic mai mult ca viaţa. Oricât de groaznică va fi pedeapsa mea, eu mor prea tîrziu, fiindcă nu mai pot îndura să trăiesc fără cinste şi fără patrie '" 
    Cînd Alexandru află ade­vărul declară că tracul a fost pe drept omorît, pentru că el nu aprobă să fie,necinstite femeile libere ; după ce o elogie pe Timoclea, ordonă să i se acorde libertatea ei şi tuturor rudelor ei, şi le dădu permisiunea de a se retrage unde vor."

Cucerirea Tebei de către Alexandru

"Totuşi oraşul Teba n-a fost atacat din ordinul lui Alexandru. Dar după cum relatează Ptolemeu, căci alţii spun altfel, Perdiccas care apăra acea parte a taberei opusă valului de întărituri cu care duşmanii înconjuraseră Cadmeia, fără a mai aştepta semnalul de luptă, îi atacă pe tebani, trecu peste întăriturile ce le aveau şi începu lupta cu ei. Ba îl convinse şi pe Amyntas care îşi avea cohorta prin apropiere să-i urmeze exemplul. Temîndu-se pentru ai săi, Alexandru sosi cu toate trupele, dădu ordin ca ostaşii uşor înarmaţi să plece în sprijinul tovarăşilor lor de arme, iar el se opri cu restul armatei în faţa valului de în­tărituri.

Se încinse o luptă crîncenă : Perdiccas, pe cînd încerca să treacă peste fortificaţii, a fost grav ră­nit şi scos din luptă. Au pierit mulţi arcaşi cretani împreună cu Eurybotas, comandantul lor. Tebanii îi atacau cu îndîrjire pe macedonenii în­fricoşaţi şi-i urmăreau pe cei care îşi căutau scă­parea la Alexandru. Dar cînd regele atacă cu fa­langa aşezată în linie de bătaie rîndurile în dezordine ale adversarului, soarta luptei se schimbă deîndată şi tebanii atît de mult se in-spăimîntară, încît se aşternură pe fugă fără să se mai gîndească să închidă nici măcar porţile prin care intraseră. Dar şi cei care apărau cetăţuia Cadmeia fugiră pe drumurile situate la poalele ei. Astfel, cel mai de seamă oraş al Greciei a fost cucerit în aceeaşi zi în care a început să fie asediat. "

Quintus Curtius Rufus

Două direcţii

"În timpul lecturii   atenţia  noastră este   simultan îndreptată în două direcţii. Una, exterioară sau centri­fugă, asigură lecturii noastre o continuitate exterioară, legând fiecare cuvînt în parte de lucrurile pe care le reprezintă sau, de fapt, de ceea ce ne aducem aminte că se asociază în mod convenţional cu ele. 
Cealaltă direcţie, îndreptată spre interior sau centripetă, este direcţia în care încercăm a deduce, pornind de la cuvinte, sensul alcătuirii verbale mai largi din care fac ele parte. în am­bele cazuri avem de-a face cu simboluri, cu deosebirea că atunci cînd atribuim un sens exterior unui cuvînt, obţinem, pe lingă simbolul verbal, lucrul reprezentat sau simbolizat de acesta."
N. Frye

Psalmul 16

Mare meşter e omul la planuri

Şi bine face că gâneşte

Şi socoate,

Că altfel i-ar intra muştele în ogradă.

Dimitrie Cantemir

S-a gândit să n-o mai ia la fugă

Ca tată-său Constandin

De frica boierilor nărăviţi la turci

(De râdeau lăutarii din cobză:

Constandine

Fugi bine

Nice casă,

Nice masă,

Nice dragă gipâneasă)

Şi a făcut planuri cu ruşii

La un şpriţ,

Crezând că muscalii sunt oamenii

De înţeles,

Iar de-i ieşeau convenţiile,

Acmu, vorba lui Petre Ţuţea,

Am fi dansat toţi cazaciucul.

Noi nu cântăm cazaciocul,

Dar Dimitrie, înţelept cât o mie,

Chiar cât o mie de mie,

Tot a trebuit să fugă

Şi a avut amare bătrâneţi.

Noroc că aprobarea planului

Vine de la Domnul,

Iar inima trufaşă

Nu e pe voia Stăpânului.

Mai bine puţin,

Dar câştigat din muncă

Decât o viitoare grămadă de moloz.

Ieri am văzut o pasăre

Pe o creangă subţire,

Îi era frig, bănuiesc,

Dar era senină

Ca albastrul primăverii.

Aşteptarea renaşterii

Întinde mâna,

A mea aşteaptă de mult

Înclestarea,

Cum colţul unei uliţi aşteaptă

Aerul cald dinspre sud

Şi puiul de vrabie

Dovezi ca va creşte

Şi-şi va arăta vântului aripa.

Întinde mâna

Şi desenează cercul acela

La care visează savanţii

Înainte de moarte,

Linia născută dintr-un punct

Şi întinsă până la infinitul

Devenit fără formă.

Îndinde mână

Şi nu mai căuta vinovaţi,

A fost plătită taxa de trecere

Cu iubire eternă.

Dacă nu sunt alţii cu pecete arsă

Nici tu nu poţi fi,

Că şterse de mult sunt însemnările

Cu negrul cărbune.

Întinde mâna,

Deja îţi simt căldura

Şi aud buzele care rostesc

Că aşteptai

De la naştere simplul îndemn:

Întinde mâna.

Căutări certe

Unde, Doamne,

Dacă nu la tine

Şi încotro aş privi

Dacă nu mai presus

De ceruri.

Am alunecat cânva

De pe o cărare muntoasă,

În stânga şi în dreapta

Era hăul,

În faţă întuneric beznă,

Iar în spate nu se găsea loc

De întors.

Era noapte, noapte neagră era,

Dar tocmai atunci

S-a trezit tata dintr-un vis urât

Şi a întrebat unde-i e fiul.

Cerul s-a luminat ca seninul,

Drumul a devenit cărare pietruită,

Prăpastiile erau înverzite coline,

Norii se jucau de-a v-aţi ascunsele

Cu genele mele.

Şi acum,

Dacă tu nu-ţi întorci faţa,

La cine să strig,

Dacă bătrânul tată nu mai viseză,

Mama împleteşte fuior de mătase,

Câiini latră ca un clopot spart

Şi vremea a ieşit din ţâţâni

Picurând sare pe rană.

Da, tac, rac, tac,

Ştiu că nu dormi.

Căutarea găsirii

Nu eram lângă Lună aseară

Şi nici printre stele,

Urcasem pe zidul cetăţii

Ca să desenez trecerea timpilor.

Nu este prilej de oglindire

Mai plin

Decât refaerea prăbuşirii.

Oameni şi metale, pietre şi lemne

De chiparoase, tisă sau stejar

Sunt învinse de carii.

Nu despre zădărnicia lumii

Este vorba, iubito,

Ci despre locul în care

Merită să priveşti.

Am fugit de contemplarea crucii,

Cum am fost învăţat

Şi încerc să descifrez urmele paşilor.

Sensul.

Vulturul pe acoperişul cerului.

Lasă-mă pe mine să caut

Şi toată găsirea

Se va topi în tine

Şi vei creşte mai înaltă decât

Cetăţile.

Tu eşti liantul.

Tu eşti.

Tot comunicarea

In epoca noastră, dominată de informatică şi de globalizare, comunicarea este mai necesară ca oricând. In familie, în  grupuri , în organizaţii şi la întâlnirile internationale nu s-ar putea transmite informaţii si nu s-ar putea lua decizii comune dacă nu se asigură o bună comunicare între participanţi.

Comunicarea este cea care oferă posibilitatea să spunem cine suntem şi a aflăm cine sunt semenii noştri. Prin buna cunoaştere a altor culturi, a altor moduri de gandire reuşim să ne convingem că există mai multe puncte de vedere în raport cu realitatea. Cultura este cea care ne dezvolta gândirea, facilitează înţelegerea situaţiilor necunoscute, ajutâ la pluralismul opiniilor şi al convingerilor.

În acelaşi timp, comunicarea contribuie la transmiterea cunoştintelor de la o generaţie la alta şi astfel se ştie cum au fost rezolvate anumite conflicte în trecut. Ea este nu doar un liant între membrii aceleaşi societăţi, ci şi o legatuă între generaţii, culturi diferite, credinţe şi mentalităţi diferite.

Decembrie contemporan, 2012

Am dormit greu, prieteni,

Noaptea trecută

Că nu ştiam de vă voi spune

Sau nu

(Îmi era teamă să nu vă întristez

Sărbătorile).

Dacă tot aţi aflat

Că mi-a ars casa de la ţară,

Mă simt liber să vă spun

Că totdeauna am crezut

Că am mai multe obiecte

Decât îmi trebuie,

Iar unele chiar mă încurcă

(De faptul că m-ar încurca

Bojdeuca din Valea lui Dan

Nu ştiam,

Dar uite ce zâmbăreţ am devenit

De atunci).

Era frig,

Cerul mişuna de stele,

Fumul des abia de-a acoperit

Cât un cearşaf de copil.

Carul Mare e mai spre răsărit

În luna decembrie,

Anunţă Naşterea Domnului.

Cred că am trecut bine testul:

Aşteptam să ardă tot

Şi să mă încălzesc

(Cam îngheţasem,

Că nu apucasem să-mi trag pantalonii,

Iar pe la noi pijamalele sunt cam subţiri).

Înainte de ziuă,

Au rămas câteva libi de foc

Care fumegând, care lucitoare.

Şi a apărut lumina

Pe care o aştept

În fiecare dimineaţă.

(Nu a fost vis,

Dar nici coşmar).

Deci bună dimineaţa, Lumină.

Ce ducem în spinare

Pănă acum aveam o haină

Şi ne îngrijeam să fie curată,

Fără de petece,

Iar de se poate,

Asortată cu anotimpul:

Iarna să atragă lumină

Şi să ţină de cald,

Vara să transmit Soarelui

Că pielea e subţire.

Acum ducem în spinare idoli,

Închipuiri ale oamenilor,

Casa e plină de lucruri inutile,

Iar capul

De multe griji

A devenit cuibul golului.

Ce purtau cânva nebunii

Incapabili să-şi adune minţile

Duc acum înţelepţii satului:

Griji care macină

Liniştea.

Nimeni nu mai ştie culoarea cerului,

Tinerii o recunosc

Din abecedar

Şi o văd pe telefonul mobil.

Senin de decembrie

Ţi-am spus

Că va ieşi Soarele, iubito,

El este ascultător ca un bătrân senin,

A primit o poruncă divină

Şi nu-şi iese din matcă

Renăscând zilnic din sine.

Azi nu-l voi privi ca pe-un prieten,

Aş vrea să mă cheme la el

Şi să ard:

Nu pasăre scrum,

Nu vreasc,

Nu lumânare,

Din mine eu,

Pentru tine eu,

Pentru ce va fi eu.

Mi s-a spus să-l ocolesc,

Dar nu voi putea să ţin făgăduiala:

Am fost lunatec doar ziua,

Nopate o iubeam pentru Steaua polară

(Am promis cuiva

Cu jumătate de secol în urmă

Că nu voi privi cerul

Fără s-o caut

Şi mă ţin de cuvânt).

Arată-te, Lumină,

Ştiu că va fi noapte

Când vei veni.

Puţin despre scrisul lui Zaharia Stancu

"Pădurea nebună (1963) e, prin înţeles, o apologie a vieţii libere, fremătătoare cândva pe toată întinderea şesului dunărean, acoperit de codri sălbatici. Deliormanul „nebun" este evocat pentru a contrasta cu lâncezeala unui orăşel cu străzi prăfoase, pe care trec birje cu cai scheletici neţesălaţi, cu dughene şi frizerii adormite, cu mizere birturi economice, firme decolorate, cerşetori infirmi, bragagii turci cu şalvari peticiţi, câini şi păsări ce lasă în urmă smocuri de păr şi nori de fulgi, cu noroaie exasperante, cu veri toride şi toamne ploioase. 
Contrastul creat ex­primă revoltele unui Darie adolescent, elev de liceu exasperat de atmosfera sufocantă a unui „loc în care nu se întâmplă nimic", a unui „târg unde se moare", îndrăgostit de tătarca Uruma, a cărei făptură îi deşteaptă în sânge vuietul pădurii nebune de altădată şi tot clocotul sălbăticiei magnifice din alte timpuri. Un elogiu al sănătoasei primitivităţi, al unei lumi arhaice, cu datini şi rânduieli proprii umanităţii necorupte, originare, include şi romanul Şatra (1968), ce urmăreşte odiseea tragică a unei comunităţi de ţigani în timpul războiului. Rădăcinile sunt amare (1958, 1959) nu e decât un reportaj patetic, propagandistic, dilatat în cinci volume, o frescă superficială a vieţii chinuite în care şi-ar fi avut „rădăcinile" regimul instaurat la 30 decembrie 1947; în schimb, Ce mult te-am iubit (1968) e o veritabilă operă de creaţie."

Dumitru Micu

Promisiune precoce

Când voi scrie

Primul vers va fi despre apă,

Despre curgerea ei mai ciudată

Ca timpul

Şi despre copilul care eram

Înainte de inventarea păcatului.

N-am văzut ura nici în ochii

Câinilor,

Vântul bătea nepăsător dinspre stepă,

Cutremurele existau doar în poveşti,

Tu abia te născuse

(Sau nu),

Dar urma să semeni cu mama.

Când voi vorbi

Am să-ţi povestesc

Cum am fost martor

(Al unei scene

Care se poate numi astăzi

A face curte).

Unde te duci,

A întrebat-o un vecin pe mama,

Prefăcându-se că mă priveşte pe mine cu drag,

Iar ei i se va deschide zâmbetul.

Dar ea n-a mişcat nici-un muşchi al feţei

Şi nici nu l-a ameninţat.

Cine ştie prea multe

Moare, i-a zis.

Iar curtezanul poate trăieşti şi-acum

Dacă nu l-a chemat în vizită

Don Joan.

Câteva trăsături ale lui Antonescu

"Apare Antonescu, în ipostază de conducător al statului, dar şi de fiu care se confesează mamei, dezvăluindu-şi neliniştile, plângându-se de oboseală şi îm­bătrânire. Denunţându-i cecitatea politică, para­grafele ce îi sunt consacrate reliefează, în acelaşi timp, calităţile sale: onestitatea, curajul, marea competenţă militară, patriotismul."

Dumitru Micu

Olimpianul Ilie

"Deosebit, cum o atestă şi asemene situaţii, între altele, de toţi ceilalţi ţărani din literatura română, Ilie Moromete le este superior prin inteligenţă şi prin toate facultăţile sufleteşti, şi, totuşi, timpul istoric îl va împinge inevitabil către marginea societăţii. Nu tocmai din cauza superiorităţii lui (ca pe boierii din literatura semănătoristă şi pe toţi inadaptabilii din proza românească), dar pentru deficitul de simţ al realităţii, pentru că e dezarmat în lupta vieţii. Personajul îţi exercită inteligenţa gratuit, trăind cu adevărat doar dincolo de orizontul existenţei imediate. 
Prin aceasta, el se aseamănă cu Ioanide. „Olimpian", pe Moromete nu-1 inte­resează (sau îl interesează doar ca spectacol) ceea ce se petrece în lume, în ţară; rămâne insensibil şi la frământările propriei familii, ale propriilor fii, chiar la dorinţa chinuitoare a celui mai mic, Niculae, de a merge la o şcoală în oraş. Moromete ia lucrurile de însemnătate vitală uşor. Tot ce nu-1 priveşte nemijlocit îi pare superfluu şi încearcă să facă abstracţie de orice îi ameninţă liniştea interioară, deprinderea de a se abandona contemplaţiei. Flecăreala din par­lament nu-1 indignează, îi provoacă doar un vesel dispreţ. Când i se vorbeşte despre pericolul legionar, tranşează chestia simplu, cu un „dă-i în mă-sa". Orice s-ar petrece şi orice i s-ar semnala, Ilie Moromete rămâne „privitor ca la teatru". 
Concepţia lui de viaţă e una estetizantă, într-un timp „răbdător cu oamenii", o asemenea concepţie procură farmec, dar de îndată ce timpul dă semne că „nu mai are răbdare", insuficienţa ei apare cu o limpezime terifiantă. Devine evident că nu chiar în orice împrejurări, „personalitatea" este „binele suprem". "

Dumitru Micu

DEspre Moromeţii

"Apariţia în 1955 a romanului Moromeţii a fost ca o ţâşnire din pământ a unei flăcări. Ea n-a ars numaidecât buruienile unei proze false, confecţionate după reţetarul partinic impus cu mijloace administra­tive, dar s-a oferit pe sine, cu puterea coercitivă a evidenţei, ca model de literatură adevărată. Şi, în timp, urmările au fost spectaculare. A apărut o nouă proză narativă. O vădită modi­ficare s-a produs, prin efectele lecturii acestui roman şi în sensibilitatea receptoare. Puţine opere literare româneşti au pătruns atât de adânc şi s-au statornicit atât de temeinic în conştiinţa naţiunii. 
Critica n-a fost de la început unanimă în aprecierea Moromeţilor drept unul dintre cele mai solide romane din întreaga istorie a literaturii române, dar publicul cititor cultivat a identificat numaidecât în personajul central chin­tesenţa vechiului suflet rural şi Ilie Moromete a devenit un adevărat erou naţional de ficţiune, omolog al lui Ion şi al eroilor de baladă. Cu primul său roman, Marin Preda a realizat în literatura cu tematică ţărănească o adevărată inversiune copemicană. Invalidând viziunea idilică, semănătoristă a satului şi infirmând to­todată conceperea ţăranului ca brută, ca „fiară economică", el a construit un personaj cu suflet complex şi a cărui optică, eminamente ţărănească, exprimă activitatea unei inteligenţe speculative la nivel filosofic, deşi activă doar în limitele propriului orizont social. Autorul Moromeţilor introduce într-un roman ţărănesc psihologia, demonstrând posibilitatea explicit ne­gată în perioada interbelică, a unei proze analitice şi problematizante cu material din universul rural."

Dumitru Micu

Proza lui D.R.Popescu

"Proza lui D.R. Popescu se înscrie integral în curentul de revizuire a imaginilor anilor 50. Se găsesc la el majoritatea temelor tratate şi de alţii. Ca spirit împărţit (sau compus) prin Ardeal şi Oltenia, tematizează specific în ambele regiuni. Una din temele importante, dar nu esenţiale este cea etnică, definind Transilvania; o alta, războiul, cu toate ororile lui reflectate în viaţa soldatului şi a civilului: ambele sunt combinate în câteva cărţi. 
Cei doi din dreptul Ţebei e istoria iubirii tragice dintre un băiat şi o fată aparţinând etniilor română şi maghiară — Romeo şi Julieta refugiaţi într-o pădure la sfârşitul războiului. 
Problematica e dezvoltată în Oraşul îngerilor, unde se speculează paradoxele etnice în tradiţia inaugurată de Rebreanu şi adusă la apogeu de Constantin Virgil Gheorghiu."

Marian Popa, Istoria literaturii române...

Explicaţiuni

Ai observat, Creola,

Că nu mai stă zăpada

Pe copaci

Şi că păsările preferă să tacă,

Aşa cum adolescenţii evită

Să mai spună mamă şi tată

Oaselor şi sângelui

Din care-au luat plămadă.

Povestea e veche,

Nu-i motiv de-ntristare,

Şarpele de mult căuta găuri

În care să se-ascundă

Ştiind cum arde rugul aprins.

Am auzit-o pe mama

Explicând de ce nu-şi părăseşte

Bărbatul,

Zicând că ochii au ales,

Ale lor vor fi în veci lacrima.

Pe mine nu m-a părăsit nimeni

De când mă ştiu.

Mama m-a lăsat în mâna lui Dumnezeu,

Femeile m-au trimis

La râu

Şi mi-au spus că voi fi necurat

Doar până

La apus de Soare,

Când şi şerpii încetează

Să se mai clatine.

Melancolie de iarnă

Nu, nu mai privi

Cum ninge-n decembrie,

Bacăul nu mai e de mult târg,

Iar târgul nu mai e aşezare de oameni,

Aşa cum mielul dus la tăiere

Nu mai are legătură cu jertfa.

Întâi a fost folosit focul

Pentru ars contradicţia

Şi s-a explicat cercul prin forma piroanelor

Bătute în cap.

Apoi apele au îceput să curgă

Ca păcura blestemată,

În timp ce fraţii se luau

De gât pentru nevasta altuia.

Pământul a devenit noroi

Cu mult înaintea potopului.

Nu aştepta

Să ningă-n decembrie

Nu mai există alb

De când totul e gri,

Chiar miresele se îmbracă

După ce au fost

Dezbrăcate

De fulgi.

Ia-ţi un răgaz

Şi ascultă, de unul singur,  tăcerea.

Nici cel puţin expresia poezie păşunistă nu e a optzzciştilor

"Poetul nostru (e vorba de Ion Horea) slăveşte, pe contra­pagina aceleiaşi poezii, acea „linişte de zboruri" şi năzuieşte să se-nalţe „la voievozii din pereţi de mînăstire", adică la marile ctitorii de altădată. Nu vi se pare că nu se mai poartă ? Şi că detractorii „tradiţionalismului" au găsit ceva mai bun ?

Nu cumva şi poetul nostru s-a dat cu aceştia ?

Iată ce spune despre Pegasul său :

Cînd puntea arcuită prin spaţii fără stele

Te va pofti să-ncaleci pe roibul fără frîu,

 Să simţi că laşi în urmă istoriile grele

Amestecate-n brazda ţămîntului cu grîu.

(Istorică)

Istoriile sînt aci povestirile de demult, amestecate cu pămîntul din care au răsărit. „Păşunism", nu-i aşa ?

Cuvîntul se pare că-i al lui Ovid Densusianu, genialul lingvist, dublat de un poet modern veleitar, care şi-a dat totuşi capodopera cu un poem de iz autohton, în slava unui cioban, pe nume Alion. Se poate păşune fără cioban ?

Cosmonaut liric, în tradiţia eminesciană, Ion Horea e obsedat de ideea zborului :

Aleargă roibul nopţii cit v.ănlc-l cuprind,

Şi stele fără număr în calc i se desprind.

(Început)

Sau :

Trec peste ţară ca un nor de ploaie.

(Fulgerele mele)

La ce ne foloseşte ploaia, cînd nu suferim nicidecum de secetă poetică ? Aş spune că ne-a bîntuit contrariul : grindina !

Poetul nostru (e vorba tot de Ion Horea) iubeşte

Zborul lor către seară (Poem despre păsuri)

cînd, într-o splendidă viziune,

pămîntul se-nalţă cu ele.

Ion Horea îşi permite să-1 iubească şi pe „Van Gogh, întreg al luminii".

în acelaşi context, curioasa întrebare :

Tot urcaţi în azur, printre blocuri mai vechi, oameni cu aripi perechi şi ziduri de jur-împrejur ?

(Afiş)

Oamenii „poeziei noi", dezarticulaţi, se tîrăsc ca  viermii (îmi dau seama că-i nedreptăţesc pe aceştia din urmă).

Urcînd La cetatea Devei, Ion Horea se bucură că domină un spaţiu vast, deoarece ne spune :

Eram setos de înălţimi semeţe.

Ce gusturi învechite !

Închei cu distihul final din poemul Zbori...

Sufle te-pasăre, patima zborului,

Dat căutărilor, vîntului, norului !

Pun capăt tentaţiei paradoxelor, înscriindu-mă făţiş prin­tre împătimiţii tuturor zborurilor şi mai ales ale Pegasului (bătrînul armăsar care se înzdrăveneşte mereu, devorînd jă­ratic)."

Şerban Cioculescu