Prea săraci părinții

Prea săraci părinții mei

Au fost:

Nici din Soare, nici din Lună

Nu m-au scos.

Mă iviră din Pământ.

Prea săracă mama mea

Două gânduri să mă-îmbrace

N-a avut:

Unul mie mi-a lăsat

Și-a pierit.

Prea sărac

Și-n goluri am crescut,

M-am topit, m-am uscat, m-am scrumit:

Mă născusem foc.

Prea sărac rămân,

Marea blestemată-mi taie

Țărmul,

Margini pe potrivă

Nu-mi găsesc.

Prea sărac

Copilul meu va fi:

Îmi va semăna și va cânta.

Urcior

În mijlocul pământului

Urcioarele născute

Poartă căldura

De ne-învelite mirese

Din care cățelul pământului

Mușcase cu poftă.

În mijlocul apelor

Mai fâlfâie

Aripile

Îngerului căzut

De prea multă lumină.

Închiderea valurilor

Între țărmuri

De lut

Scapă cerul

De flăcări.

Noaptea. Declarații juvenile

Iubesc noaptea,

Nu că mi-e teamă de soare.

Iubesc soarele

Și nu mă-înspăimântă lumina,

Chiar o iubesc.

Și nu ocolesc oamenii

Fiindcă-i iubesc.

Iubesc oamenii noaptea,

Deși nu-i văd,

Dar prin ei mâinile

Ating cerul

Și aflu tot ce este dincolo de mine.

Prin ei, știu că totul are un loc

Fără margini

Și se atinge nemărginirea.

Când singur,

Aștept înfrigurat noaptea,

Aștept lumina,

Aștept oamenii.

Încă puțin și vom fi una. 

(1968)

Noapte albă

Arunc pe hârtie stelele

Înspăimântat și uimit

De culoarea gândului.

Vremea le uită

Ca ultima durere îngropată

(Vremea vremuiește, timpul nu temperează).

Nimeni nu mai pare al meu.

Nimicul nu mă doare.

Când se ivește

Un fir de lumină,

Pipăi răsturnarea.

Vino, Venitule,

Ușa-i deschisă larg

La perete.

Iar de dorm

Rupe zăvorul,

Aruncă drugul.

Oameni păsări

Pentru fiecare pinguin,

Trebuie o coloană

Ridicată

În vârful munților

Și alta deasupra cercurilor

Din jurul sfinților.

Pentru fiecare pinguin

Rămas fără suflare

Să se rupă perdeaua

Din mijlocul templului

Ca să nu pierdem eternitatea.

Pentru Pinguinul Alb,

Cel fără pete,

Nu trebuie

Decât un mesaj

Necifrat.

Sunt aici

Pregătit pentru primirea

Hainei tale albe

Ca să mă pot suporta.

Psalmul 79 scris la Curte Arsă din Bucuresci

Au năvălit neamurile, Domnule,

La moștenirea ta,

Și nu de ieri, alaltăieri,

Ci de la poposirea aici

Pentru sălaș și pentru odăi

A fiilor lui Tiras, strănepot de Iafet.

Fac afaceri cu sânge, Domnule,

Ne vând nouă apa noastră

La preț de licoare,

Ne iau pâinea la preț de gunoi,

Ne râd în nas că suntem prea negri

Și ne arată obrazul că suntem prea albi.

Am ajuns de rușinea vecinilor noștri,

A celor pe care-i primeam de milă-n obor,

A celor care au venit pentru pită

Sau să aibă unde-și îngropa fiii.

Suntem, Domnule, ca prinșii de război,

Estul și Vestul ne trag cămașa la sorț,

Prețul e cu mult sub treizeci de arginți,

Când aurul ni-l iau de pomană.

Nu ne-a rămas decât rugăciunea,

Lacrimile de mult au secat,

Jalbele se fac în limbe străine.

Auzi-ne, Doamne, cât mai avem cuvinte.

Ars poetica

  

Eu nu mă prind de poezie

Nici cu dinții și nici cu ghearele,

Nu sângerez în versuri

Și nu mă eliberez de stresuri în rime.

Nici nu mă întreb de ce nu fac asta,

Dacă e bine sau e neputință,

Eu fluier a pagubă când pierd ritmul

Și dansez ca păunul când saltă un son.

Eu nu i-am scris mamei nicio scrisoare,

De dincolo ea îmi dicta una-alta

Că mă lăsase la școala primară

Unde plânsesem să merg înainte de vreme.

Nu spun nici că pentru mine ar fi

Poezia chiar aer și pâine,

Că de nu scriu mă simt sugrumat

Și curg apele pe mine ca musca la plug.

Primul răspuns ar fi că nu știu de ce scriu

Al doilea că n-am putut să renunț.

Pământ frate, pământ dușman

Picioarele-l simt

Pătrunzând prin glezne

Până la genunchi, până la cap

Și mai presus de creștet.

Fruntea însângerată

O lipesc țărânei

Până puterea ei veche

Începe vindecarea.

Tresaltă cenușa minții.

Când se trezesc zorile

(De când mă știu mănânc

Zori pe pâine)

Lovesc cu putere scoarța,

Cu târnăcop,

Cu unghii până crapă.

Aștept țâșnirea izvorului.

Aburul Pământului

Logodit

Cu propria-mi suflare.

(1967)

Ruga lui Prometeu

Eu recunosc, Mărite,

Că în topirea-înceată

Îmi pregătesc sfârșitul

Și am răsplată stropii

Cu gust amar de ceară.

Că-înverșunat

Ți-aș cere

Să-înlături pentru-o clipă

Paharul prea umplut.

Dar dacă ascultarea-ți

Mi-ar sătura trăirea,

Iar flacăra mocnită

N-ar mai avea ce roade...

Atunci

Să-mi lași pedeapsa.

Totdeauna va rămâne

După ce gândurile

Și ura și dorul

Vor rupe din mine

Precum noaptea din zi,

Și după ce focul

Și fiarele pământului

Vor mânca urmele lăsate-n potecă,

Îți vei azmuți câinii.

Trupul să mi-l mistuie

Ca pe-o rușine.

Dar atunci,

După astuparea poftei

Vor rămâne -

Ca un blestem

Și ca o mântuire –

Inima și ficații.

Vor rămâne

Inima și...

Domnitori valahi

În fiecare

E pământul

Lovit mai înainte

De-o bucată de cer.

Meșterul n-a avut trebuință

Să presare de două ori duh:

Porniseți umbletul

Prin fața prispei

Ținându-vă de loitra Carului Mare.

Jumătate cobiliță, jumătate om

Din adânc sorbeați

Înțelesuri

Pentru ulciorul

Cu apa mai înșelătoare decât pofta.

Lângă cumpăna fântânii,

Vă aștepta un Isus

Bătut de ploi

Și de păcatele păgânilor.

Copilul, ieșit din viață

Cu răni în spate,

Își ridică mutește

La poalele dealului

O troiță

Pe care scrie două vorbe:

A lui și a bătrânul său tată.

Și atunci, întrebarea...

Când voi închide ochii,

Vei fi aceeași femeie crudă

Și nepoftită.

Copilul meu

Va crede că mă joc

Și că mă caut

Dincolo de stele.

Îmi va aduce flori ca să miros,

Mirat de-întâia liniște

Ce m-a cuprins.

În tâmple seci,

Gândurile

Se vor fi speriat

Sau vor aștepta spânzurate.

Zi întunecată,

Timp blestemat,

Pentru ce te oprești?

Știi că nu mi-am sfârșit

Întrebarea.

O dimineață cu soare în care am căutat ilene cosânzene minuscule

Această fotografie este făcută dimineața, la o oră de la trezire, când Soarele nu se urcase încă pe Cer...

Schiță de portret

Ca un crivăț

Suflat de cioban

În dogoarea ochilor

De caval.

Ca urciorul cafeniu

În care apele pământului

Se mușcă și caută adâncul

Sau norul înalt.

O lumânare

În mijlocul candelei

Cu mir

Poftind logodna

Când flăcările

Se asmut între ele

Mistuindu-mă.

Strigă-mă pe nume

Să mă conving

De mai sunt.

Singur departe de mine

Nopțile și-au trimis fecioara

Și își scurg printre gene

Lacrimile leneșe de negru

Și vânăt.

Și nu am unde pune ultimul pas.

Fecioarele toate-au uitat

Cuprinderea brațului,

Sunt printre ultimii care

Pot duce cărbuni cu palmele.

De la ultima sete sătulă,

Buzele s-au prelins

Cum timpul alunecă printre degete

Născând altundeva riduri.

Caut printre lunatecii orbi

Pe cel ce-aș putea să-l strig cu numele meu:

Păienjenii viselor aruncate.

Și nu am unde pune ultimul pas.

Și nu am unde

Și nu am.

Ziua aceea cu promisiuni

Și când

Am întins mâna,

Ochii au râs.

Și când te-am atins,

Carnea s-a speriat.

Când am strâns degetele,

Sufletul zbătea a neodihnă

(Ce pasăre speriată

E dragostea, iubito).

Am întins, am atins, am strâns.

Adâncul tremura.

Bat inimile,

Eu nu voi pleca.

Spune-mi încă o dată

Că m-ai visat traversând munții

În galop,

Călare pe un cal cât norul.

Iar eu promit că la asta mă voi gândi

De va vrea să mă strângă de gât

Deznădejdea.

Adevăratul Spiru Haret

După înfățișare,

Ziceai că e bunic,

După mers, că e tânăr,

Când deschidea gura, făcea ordine,

Iar când gândea, se umplea tabla de semne și sensuri.

Niciunul din calcule

Nu ajungea la zero,

Fiindcă toate exercițiile lui dădeau cu plus.

A învățat de mic dragostea de aproape,

Ordinea și pregătirea zilei de mâine.

Lui i-a  trimis Apostolul Pavel

O scrisoare cifrată

Cu cerneală simpatică și simpatetică.

Citită de la el înspre încoace,

Sensul era investirea în oameni,

În clădiri,

În cărți,

Și, mai ales, în caractere.

Cum nu toți au reușit să citească

Până la capăt mesajul,

S-au apucat de dărâmat.

Robul sutașului

Doamne, fără putere

Zac printre fiinţe cuvântătoare

Şi ele nu mă cunosc,

Suntem străini.

Eu sunt străin, spun ei ,

Ei sunt străinii, gândesc eu.

Ne vom înţelege, prin semne, ştiu bine

Voi ruga pe mai marele meu

Nemijlocit 

Să-l roage pe mai marele lui

Să intervină pe lângă sutaş.

Stăpânul meu, sutaşul, 

Cunoaşte bine un ucenic de-al tău

I-am văzut când s-au privit in ochi

Prin el, se va apropia de tine .

Chiar acum cred că stăpânul

Mereu vorbeşte cu tine.

Cred, Doamne,

Iată, aud glasul Tău care-mi

Spune 

Fii în pace, 

Duhul meu te salvează,

Nu ai nevoie

De mijlocitori.    

octombrie 1995

                                            

                                  

Epistola Sfântului Andrei către daci

Dau ştire mai marilor voştri

Că Zamolxe zeul

E cel mai fericit dintre oameni –

El n-a murit, fiindcă

Nici născut nu fusese vreodată.

Duşmanii voştri, romani fără barbă,

O duc mai rău –

Au un zeu frumos care miroase

A chiparoase şi mort, dar ei n-au voie

Să spună decât ce văd, nu ce

Gândesc şi simţesc,

Căci în monezi cugetă

Şi în piei de animale dorm şi

Glumesc a iubire.

Am însă pentru voi

O veste,

Iubindu-vă eu nu pentru că

Frumoşi sunteţi,

Cinstiţi sunteţi

Sau de vreun neam oarecare nobil.

Eu vă iubesc fiindcă plină e dragostea mea

Şi oricărui numit pe nume se vrea

Eu îl chem.

Şi acum ascultă,

Viitor popor român: 
Precând mergeam eu, ca şi tine, besmetic

Zicând că voia Domnului fac,

Deşi cale Satanei luasem,

O lumină s-a arătat, un glas a vorbit

Pentru tine. Şi a zis

Că pe mine, adică pe tine, cum ar veni,

Şi pe oricare suflare

De pre pământ,

Iubeşte Domnul cu o dragoste

Dată Lui

De la clădirea lumii

Şi păstrată tot de atunci

Nouă şi vouă.

Poezia e umbra neliniștei

Poemul nu exprimă gânduri

Fie ele cu nume de savant,

Iar savanții nu au descoperit nimic:

Totul este la locul lui

De la facerea lumilor,

Noi și ei doar observăm

O legătură -

Cum amușinează pisoiul,

Boticul mamei și urma nefericitului șoarec.

Spectacolul mare este ridicarea mânzului în picioare,

Tremuratul lui de piftie

Este egal cu prima zi a lucrării dumnezeiești

Când s-a poruncit și a fost

Lumină.

Nu aștepta ca poema mea, iubito,

Să-ți spună ceva despre bătăile inimii,

Ceasornicul se împotmolește dacă dă

De sânge fierbinte,

Iar gheața groelandei

(Ce nume frumos de artistă frivolă, Groe Landa)

Devine baltă statută

Când aș încerca

Să suflu dorințe.

Poemul e

Umbra unui gând

Care nu poate sta înjugat.

Inima e mișcarea din aripe a unei rândunele

Care a trecut pe sub fereastră

(Nu a trecut,

Nu sunt la fereastră,

Dar am auzit-o).