Nu-i mai înțelegeam
cuvintele,
Era bătrân ca un patriarh
Și orb precum cumintele Isac.
Al meu nu fusese mereu
Ușă de biserică,
Dar nici clență la poartă,
Dar lăcrima când pronunța
Numele Mântuitorului.
Îi era mai familiar decât fratele lui mai mare
Sau decât cel mic,
Fiindcă nu se certase niciodată
Cu Fiul Omului.
De data aceasta nu m-am mirat
De ce vrea să mă vadă.
Nu m-a văzut,
Doar și-a așezat brațele pe umărul meu
Pentru prima dată mai sigur ca al lui.
Deslușeam doar cuvântul binecuvântare.
Și timpul curgea
Ca untdelemnul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu