Din Isaia Capul al Cincilea

Am văzut

Că ţi-ai plinit cuvântul, domnule,

Pământul e plin de scaieţi,

Cei săraci sunt leşinaţi de foame

Pe margini de şeanţ,

La judecată plânge păgubaşul,

Iar mita se plimbă

Dintr-un buzunar în altul,

Motodolită că o conştiinţă

De zaraf.

Am văzut minciuna dansând în pieţe,

Ticăloşia ţinând discursuri,

Fecioare golindu-şi pulpele

Şi jucători de cărţi

Pariind pe sângele

Părinţilor.

Dar ai promis că din ciotul

Stejarului

Va răsări un văslar.

Cred, domnule,

Şi vreau să văd ghinda spartă

Şi râzând spre lumină.

Războiul cu împăcarea

Mă luasem la trântă cu vântul,

Trufaș ca un taur era,

Dar tot l-am bătut,

Așternându-mi fruntea

Pe firul de iarbă.

Și cu mama Gea

Am avut confruntări,

Supărată era că o calc

În picioare și suflu spre cer,

Dar aveam prea multe-împreună

Și n-am prelungim până la capăt

Joaca.

Cu mine numai

Nu reușesc

Să cad la pace,

Cum raza de soare

Nu bate de două ori

Genele lăcrămate.

Amintire vie cu vie

Nu-i mai înțelegeam cuvintele,

Era bătrân ca un patriarh

Și orb precum cumintele Isac.

Al meu nu fusese mereu

Ușă de biserică,

Dar nici clență la poartă,

Dar lăcrima când pronunța

Numele Mântuitorului.

Îi era mai familiar decât fratele lui mai mare

Sau decât cel mic,

Fiindcă nu se certase niciodată

Cu Fiul Omului.

De data aceasta nu m-am mirat

De ce vrea să mă vadă.

Nu m-a văzut,

Doar și-a așezat brațele pe umărul meu

Pentru prima dată mai sigur ca al lui.

Deslușeam doar cuvântul binecuvântare.

Și timpul curgea

Ca untdelemnul.

Cai şi vizitiu

Ce tare aleargă caii

În drumul lor spre prăpastie

Când e întuneric în faţă

Şi dorul de casă miroase-a prostie.

Ca bistriţele spre marea cea mare,

Ca şuvoiele bolnave de galbenul lut

Alunecă poftele ca gheata soldatului

Care şi-a dat inima împrumut.

Spre cer înalţ adeseori ochii

Şi trupul e negru de praf şi dorinţă,

Poteca dintre hău şi speranţa

E mai subţire ca firul de liţă.

De mult vizitiul e beat sau doar doarme

Cu fruntea căzută pe buza copaii

Afară e zgomot , muzică şuie -

Te rog, domnule, ia frânele, mână tu caii.

Ce răzvrătire şi  ce încleştare

În inimi firave de carne şi sânge.

Nu voi privi înapoi nici în lături

De teamă că tata va plânge.

Banalităţi în staniol de un pol

Prietenul meu Muky,

Cel mai iubitor motan

Din câţi am avut

(El fiind primul

Şi singur fi-va)

Doarme ca un copiloş

Cu capul pe pernă.

N-o va duce mult aşa,

Va veni pe braţul meu

(Tot ca un copil)

De îndată

Ce mă voi duce în pat.

Aş fi putut să grafiez

Rândurile întregi,

Să nu mă întrebe lumea

Bine, bine, te priveşte

Ce-ţi face mârtanul,

Dar de ce-ţi baţi joc de noi

Pseudopoetule,

Şi ne vinzi drept poezie

Banalitatea din odaia ta,

Creierul tău,

Neputinţa ta.

Dar despre poezie

Era vorba, prieteni,

Doar că n-am ştiut

Să mă exprim.

Data viitoare

Eu voi dormi

Sub braţul Creolei

Şi atunci să vedeţi

Proză.

Drame nu servesc, avem a mulţumi.

Bunicul (schiţă de portret)

Cotul i se sprijinea

În pământ,

Cu mâna dreaptă spărgea oul

De găină

Lovindu-şi frunte

Ca să mă facă să râd

(După Cotul Donului n-am mai râs).

Caii legaţi de loitră

Adulmecau aerul primăverii,

În timp ce fântânile îşi primeneau viaţa.

Bunicul număra de câte ori

A auzit cântatul cucului,

Eu înmulţeam cu zece

Numele păsării

Nevăzute vreodată.

Obrazul lui

Era brăzdat de istorie.

Pământul gemea fericit

Sub talpa stăpânului.

Brazda se desfăcea

Ca pulpele unei feciore

Pofticeoasă.

Inconştienţa fecundă

A adolescenţei

Fără stăpâni.

Nori de primăvară,

Pasăre sură,

Timpul.

Linişte sufletească

Seara păşeşte pe furiş

Cu paşi molateci de pisică,

Se strecoara precum apa

În pământ nisipos

După o vară de neputinţe.

E calda aşteptarea

Ca privirea mamei

Care şi-a alăptat pruncul,

Ca mâna întinsă de bărbat

Deasupra casei

După ce i-a aşezat coperişul.

În noapte

Nici greieii nu mai răsuflă

Când apari tu,

Frunzele au uitat să tremure,

Stelele, corăbii în portul veşniciei,

Au tras la mal.

Aş dormi somnul de veci

Aş spune senin

Până aici,

M-aş împăca în sfârşit

Cu mine

Şi aş lăsa adâncului

Hainele ponosite.

Dar aştept liniştea ta, Împărate,

Popasul tău ultim

Pe Muntele Măslinilor

Ca să spui

Pace vouă,

Vă dau pacea mea.

Vă înstăpânesc peste

Liniştea veacurilor

Care a astupat

Spărturile.

Privelişti diurne

Ce finisaje, domnule,

Ai poruncit să se desăvârşească

În marele tău palat.

M-am folosit de o lupă modernă,

L-am luat ajutor şi pe Nice,

Dar n-am găsit cusur.

Chiar şi buruienile

Sunt de o perfecţiune

Egală cu mersul stelelor.

Când m-am gândit la iubirea

Tatăluiu meu

M-a apucat ameţeala de fericit ce eram

De parcă aş fi dormit

Cu crinii în odaie.

Pe mine am găsit nişte pete,

Dar nu erau de la tine:

Mă jucasem cu pensula

Şi, copil fiind,

Mi se vedea neîndemânare.

Aha, am zius,

Priveşte dincolo de nori,

Şi vei scăpa de paginile

Pestriţe.

Soarele al mângâierii

Erai aproape

Şi mă strigai.

Certuri de adolescenţi

I-am spus în doară, odată,

Deşi de felul meu sunt discret

Că am mai cochetat cu o fată

Pe când dansam menuet.

De atunci se tot uită piezişi

Priveşte în jur, e geloasă

Nu vrea să-mi arăt formele-n ginşi

Şi m-ar trimite la urâta cu coasă.

Am vrut să dau oarece explicaţii

Când treceam sub un pâlc de arini

Şi tot împărţeam luna în fracţii

Cum facuseră vreo doi gagarini.

Luna, i-am spus, numai astrul de noapte

Ştie de dragostea mea – şi-înc-o stea.

Şi-a ţipat cât putea, uitase de şoapte

Devenind ca mă-sa: şi dură şi rea.

Voia să ştie pe loc şi acum

Care e steaua şi cum se numeşte.

M-am oprit alene în mijloc de drum:

Nu există o alta, doar tu eşti ce este.

Cel care nu lasă

Nici acum nu m-am înşelat.

Nici acum n-am fost dezamăgit,

Iisus, Soarele nostrum,

A aprins amnarul

Şi s-a făcut lumină.

Azi, ca ieri,

Ca în fiecare zi

De la facerea lumii,

Deschide porţile

Uriaşului palat de cleştar

Şi priveşte spre noi.

Lumina lui nu e zgomotoasă

Ca motocicletele figuriştilor,

Nu pătrunde în nas

Ca mirodenii orientale,

Nu rupe copacii în trecere

Ca zmeii din poveşti,

Nu iese din adânc

Precum balaurii morţii.

Adiere de primăvară,

Cântec de leagăn,

Şoapta copilului îndrăgostit

De sânul hrănitor,

Susur de ape,

Val călător,

Sanie pe derdeluşi,

Muzica stelelor.

Domnule,

Mai spune-mi o dată

Că nu m-ai uitat,

Adoarme-mă

Cu credinţa pe pleoape.

Ştiu că spusa ta este lege,

Ştiu că nimeni nu şi-a respectat cuvântul

Ca tine.

Cântarea Sulamitei

Era noapte doar în aparenţă,

Luna se zbenguia ca un peşte

Îndrăgostit de dansuri nescrise

Şi nici nu ştia că iubeşte.

Eu am ieşit la cules de luceferi

Şi te căutam pe albe poteci,

Paseri adormite îmi dădeau de veste

Că vei trăi alături de mine în veci.

Unde eşti, Sulamita, pe unde

Îţi porţi paşii delicaţi ca petala

Am vrus să întreb, iar ecoul

Mă ironiza cu ala şi bala.

Supărat am încălecat calul

Şi am luat-o la fugă-n livezi

După un deal ţi-am auzit glasul:

Sunt regina ta, de mă vezi.

Te-am văzut, Sulamită subţire

La trup şi cu lunge picioare,

Hai să ne jucăm de-a tata şi mama

Şi să ne rostogolim până-n vale.

Ceai neîndulcit

(amicului A. S.)

I-a fost tăiată o aripă,

Iar de atunci creşte ca plopul.

Deşi ar vrea să fie leu,

Dumnezeu

L-a hărăzit

Căutător de aur

Din profilul monezilor.

Aplecat peste ape de munte,

Caută în scorbura gândurilor

Şi numără cocorii întorşi

Din ţările cu istorie blândă.

Într-o zi

Îl voi aştepta pe prispă

Şi-i voi cânta:

Auraş, Auraş,

Ce să caţi tu la oraş,

Nici ceia nu mai au caş.

Am să-ţi dau o mătură,

Ne-om sui fără de ură

Taman sus, pe creastă sură.

Eu pe munte,

Tu pe punte

Şi ca să scăpăm de cui

Vom da slavă Domnului.

Bocet nebocit

Trezeşte-te, trezeşte,

Sioane,

Că Domnul ţi-a promis salvare,

Trezeşte-te, Ioane,

Că se apropie iarna.

Vor fi copacii goi,

Ploaia se va schimba în săgeţi

Cămaşa va tremura

Pe pieptul tău slăbit

(Puii de Crevedia au fost uitaţi,

Bogătanii şi-au tăiat halcale

Din vaca ţară

Şi se miră că poporul e leneş

Şi nu dă buzna să înfulece

Micii de la votare).

Trezeşte-te şi ia-o de la capăt,

Chiar dacă ai făcut-o de mii de ori

Şi nu s-a înseninat cerul.

Uite, chiar acum,

Luceşte o stea

Născută anume

Să arate că începe

O nouă zi.

Binecuvintează Sionul

Domnului

Tu, cel care locuieşti pe înălţimi

Şi în văi,

Doar ţie ţi s-a dat dreptul

Să spui

Suntum.

Promisiuni nocturne

Aşteapta tu, copil,

Pe malul fără pod

Cândva vei desluşi

Ce vase intră-n port

Şi care sunt umplute

Cu grâne sau minciuni

Gata să încolţească

Sau s-aducă furtuni.

Intâi se dă ocol

Cum şi porumba face

Când n-are pui în cuib

Şi vrea a se desface.

Va trebui să creşti

Să afli ce-i răbdarea,

Apoi vom da din aripi

Şi-om cucerii şi marea.

Va fi chiar un ocean

Sau ceva cam pe-aproape

Hai, chiar acum începem:

Sărută-mă pe pleoape.

Poem vesel

N-am visat nimic azi noapte

Şi nu văd de ce-aş fi trist

Şi aş lua-o pe coline

Spre vreun schit cu acatist.

Luna îşi vedea de treabă

Stelelor le da bineţe.

Numărând mi-am amintit

Cum strâmbam la şcoală beţe.

Încercasem,  de cu seară

Să loveasc în nişte vrăbii.

Cu grăunţe sau petale,

Aşteptându-te să vii.

Se făcuse întuneric,

Câini lătrau în depărtare

Un motan îşi pierdea mintea

Miorlăindu-se-a chemare.

Nu aveam la îndemână

Nici-un plan ori variante :

Când voiam să sting lumina

M-ai bătut uşor pe spate. 

Despre hrana cu două oglinzi

Nu vei pleca flămând,

Deşi nu de pomană este vorba

Şi nici de vreun ospăţ împărătesc

La care oamenii

Se satură de bârfe

Şi invidii.

Vrăbii stau la fereastra mea

Şi-şi curăţă ciocul

Frecându-l de lumina

Galbenă a dimineţii,

În timp ce lanul dansează

Invitat de feciorul zefirului.

Chiar dacă te-a chemat să te certe,

Chiar dacă nu vezi mese întinse,

Chiar de ai desaga plină

De griji şi păcate,

Nu vei pleca flămând.

Vei mânca pe îndelete,

Negrăbit,

Fără dureri de burtă,

Fără griji de-îmbuibări.

Şapte coşuri se vor strânge

În urma ta,

Peştii îţi vor mişuna în palme.

Doar de cuvintele lui

Nu te vei sătura.

Şi vei mai reveni

Chiar de n-ai plecat flămând

Lasă-mi cercul

Mi-am risipit sângele de grec,

Aşa că poate oricne

Să stea în lumina mea

Fără să-l invit

Să se dea la o parte

Sau să-şi cate de drum.

Pământul pe care calc

E plin de zei

(Doar pe cei de piatră şi ipsos

Îi ocolesc,

Cei făcuţi cu Chip

Şi Asemănare îmi sunt dragi

Ca lumina).

Astfel că

Te poţi aşeza oriunde,

Dar lasă-mă să mai demonstrez

În singurătate

Încă o dată povestea

Cu Spiritul

Poposit

În ce e

Şi nu e pătrat.

Psalm: doar atât

Ce plăcută obligaţie

Mi-a trimis el din Sion:

Să-mi laud creatorul

Că este bun ca pâinea.

Mă născusem cu ghinion,

Uitat de părinţi

Şi singur în pădure.

M-am rătăcit pe poteci

Şi nu s-a oferit nimeni

Să mă ia în colibă,

Chiar şi pustnicii

Ziceau că şi-au făcut plinul

La rugăciuni

Şi nu mai am loc

În gândul lor.

Şi atunci mi-a auzit

Domnul meu strigătul,

Deşi abia mai puteam murmura:

Eram ca un pisoi care şi-a pierdut glasul

Respirând după mama lui ucisă

În golul nepăsării.

De la o vreme

Am devenit înţelept:

Iau seama la bunătatea

Tatălui meu.

Mihai Eminescu, ClNTECUL LĂUTARULUI

Mihai Eminescu,

ClNTECUL LĂUTARULUI

Ca povestea cea sărmană

 Care nimeni n-o-a-nţeles,

Trec prin vremea tristă, vană,

Cum prin secoli un eres.

Sunt ca lira spartă-n stîncă,

Sunt ca glasul din pustii,

Sunt ca marea cea adîncă,

Sunt ca moartea între vii.

Dintre chinuri ce mă-neacă

 Eu sorbeam mirul curat,

Cum o lebădă se pleacă

Bînd din lacul îngheţat.

Dar cu moartea cea adîncă

Azi eu schimb al vieţii-mi gînd,

Am fost vultur pe o stîncă,

Fire-aş cruce pe-un mormînt!

Care-i scopul vieţii mele,

De ce gîndu-mi e proroc,

De ce ştiu ce-i scris în stele,

Cînd în van lumea o-nvoc.

Crucea-mi pară gînditoare,

 Parca arz-a vieţii-mi tort,

Căci prin neguri mormîntare

 Voi să văd faţa-mi de mort.

Doar atunci cînd prin lumine

M-oi sui la Dumnezeu,

Veţi gîndi şi voi la mine

 Cum am fost în lume eu.

M-am visat

M-am visat azi noapte tânăr

Călărind un cal bălan,

Fără şa, cu coamă deasă

Şi cu minte de cârlan

Sărea dealul ca pe-un gard,

Mândra a crezut că-s nor

Şi de-atunci a rămas grea

Şi vorbeşte de omor

Nu de-al meu şi nu de-al ei,

Dar are necaz pe vreme

Că prea trece, prea se pleacă

Peste trupul ei când  geme.

Mai spre ziuă eram leu,

Cum a fost tata-n război

Şi abia când m-ai trezit

Am simţit că suntem goi.

Braţul meu era ca lancea,

Pielea ta, cearşaf de nori,

Erai firavă ca roua

Şi credeam că ai să zbori.

Dacă mai apari o dată,

Ori aevea, ori în vis,

N-o să mai mă tem de moarte

Şi m-oi crede-n paradis.

După ploaie

(lui Ion Barbu)

Beau, beau și  iarăși beau

Apă grea din curcubeau,

Și sorb cu guri de albină

Stropii verzi dintr-o lumină.

Și nu știe și nu crede

Că mă-mpiedic în obede

Și că de aș vrea să tac

Aș zice ca rața mac

Dar eu sunt boboc bălan

Și calc apa de un an

Și când văd un curcubeu

Măcăn șui: e-al meu, e-al meu.

Dar a mea ești numa tu

Și te văd chiar și acu

Pe o rază albăstrie

Firav fir de păpădie

Ce se ridică spre cer

Ca păcatul din unghier,

Luat de ploaie și spălat

Când e cerul înstelat.

Tristeți de vară

Iți voi vorbi

Despre ce nu mai este

Căci estele a fost uitat de mult,

Cum lasă copii dorul de părinți

La magazia de bagaje

A clasei întâia.

Se făcea că omul

De noapte se trezea

Și începea noua zi cu binețe,

Mulțumea Cerului că respiră

Iar răspunsul era: să-mi trăiești, fiule.

Acum ochii se opresc pe perdele de fum,

Păsările cântă în ritmul negrilor,

Diavolii iau formă de preoți,

Cuvântul e citit

De jos în sus,

Adică de la prostie

Spre pâcla mediocră

A descoperirii

Golului.

Osana, fiul lui David

Ești sus, Domnule,

Unde ai fost din începuturi,

În mijloc ești,

În adâncuri de cer.

Am vrut să mă urc

Într-un pom,

Să te văd

Peste capul celor înalți.

De-ai veni, Domnule,

Să cinezi la mine,

De-ai veni.