Încurcături în redacţie

Nu ştiu dacă Mihai Pelin avea o contribuţie specială, dar odată cu venirea lui în redacţie ca secretar general al revistei „Tribuna României”, lucrurile au început să alunece pe o pantă până la a fi socotită scăpare de sub control. Postul pe care îl ocupase el acum fusese deţinut de Nedic Lemnaru, fost secretar de redacţie şi la defuncta publicaţie „Glasul Patriei”. El era cel care se ocupa cu tipărirea revistei. De îndată ce materialele era semnate de unul din şefi – Paul Anghel sau Ilie Purcaru – Benedict Gănescu, graficianul revistei, fixa corpul de literă, mărimea, quadraţi pe care se extindeau rândurile, iar Nedic Lemnaru ducea textele la tipografie şi urmărea procesul până la primirea „semnalului”: primele zece-douăzeci de exemplare care ieşeau din rotativă înainte de pornirea tirajului.

Nedic Lemnaru, un om cam la patruzeci de ani, blonziu, părea lipovean. Nu era agreat în redacţie, fiindcă era moştenit de la fosta revistă cu care niciunul dintre noi nu avusesem de-a face şi nici nu doream să avem ceva în comun cu oameni care ar fi vrut să-i convingă pe românii din afara graniţelor să se întoarcă în România comunistă. În ea trăiam noi, care nu avusesem posibilitatea să plecăm sau nu aveam unde să ne ducem, dar pe cei care o făcuseră, eu cel puţin, îi admiram. Pentru mine Vestul Europei a fost, încă din pruncie, un model şi astfel a rămas şi până astăzi. În primele luni, Paul Anghel şi Ilie Purcaru voiseră să scape de Nedic Lemnaru, chiar eu îi auzeam când îi ziceau să nu mai vină la redacţie, dar el venea, iar a doua zi era reluat circul cu „domnul Nedic, dumneata ştii că nu vei lucra în redacţie la nesfârşit”, iar el răspundea: „ştiu, aştept să mi se rezolve situaţia, să mi se spună unde să plec”. Peste câteva luni, nu ştiu ce s-a întâplat, dar de la secţia de presă, prin Dan Marţian - fost ministru al tineretului, acum simplu instructor de partid - i se transmitea lui Paul Anghel că Nedic Lemnaru nu are aprobarea Secţiei de presă, aşa că nu mai trebuie să i se dea de lucru, iar Pau Anghel răspundea că vrea să-l menţină, fiindcă nimeni nu ştie mai bine decât el să se descurce în tipografia Casa Scânteii.

Postul de secretar general de redacţie mi-l propuseseră mie, la angajare, Paul Anghel şi Ilie Purcaru, dar propunerea era o fantezie, deoarece pentru ocuparea acestei funcţii (considerată de conducere, fiind al treilea post ca împortanţă în organigramă)  era nevoie de aprobări speciale şi de vechime în presă de 12 ani, iar eu aveam doar trei ani vechime. Nici nu l-am lăsat pe Paul Anghel să încerce, dar am fost de acord să ceară de la secţia de presă dispensă de vârstă ca să ocup postul de redactor principal. Şi pentru această numire era nevoie de aprobare specială, astfel că într-o zi am fost chemat de Paul Anghel care mi-a comunicat fericit că tovarăşul Cornel Burtică, secretarul Partidului cu presa şi propaganda, a acceptat să ocup postul. Paul avea o slăbiciune specială pentru funcţii şi când pronunţa numele unui demnitar important îi luceau ochii şi îşi lingea buzele, ceea ce nu-l împiedeca să vorbească, în alte împrejurări şi despre acelaşi, de parcă i s-ar fi oprit între gingii o lămâie stoarsă.

Şi eu muream de drag că primisem această aprobare, fiindcă mi se adăugau la leafă 600 de lei (de la 1200 la 1800). Plus trecerea pe un post superior. Era ca trecerea de la soldat la sergent, fără să mai aştepţi să fii făcut caporal! Sau de la medic stagiar la medic primar). Toată viaţa am tras beneficii în urma acestei promovări „la excepţional”, fiindcă mai târziu, profitând de vechimea pe postul de redactor principal, am putut fi avansat redactor de rubrică (şi gata, mai mult de atât nu m-a avansat partidul!).

La peste două decenii de la înlocuirea lui Nedic Lemnaru cu Mihai Pelin, în 1993, Muzeul Literaturii Române a dedicat o seară omagială vieţii şi operei lui Nichifor Crainic, pe care Alexandru Condeescu, directorul de atunci al muzeului, o descrie: “Se aflau în “prezidiu” înalţi ofiţeri ai Serviciului Român de Informaţii, ca şi în sală, alături de angajaţi ai altor servicii rivale ale SRI şi de foşti lucrători în serviciul Securităţii din vremea vieţii lui Crainic. Între ei, ca cel mai avizat, d. Nedic Lemnaru, care avusese misiunea de a-l însoţi prin ţară, supraveghea şi Ťlămuriť ideologic la ieşirea din puşcărie pe fostul deţinut politic, proaspăt colaborator la revista pentru emigraţie Glasul patriei. Cu vremea, ca între orice victimă şi călău care convieţuiesc prea mult timp în aceeaşi lume concentraţionară, între bătrânul ex-deţinut şi tânărul “lucrător” s-a înfiripat chiar un soi de “prietenie”, Nedic socotindu-se astăzi, când a devenit proprietar de editură, un fel de legatar testamentar al celui pe care-l “avea în grijă” cu ani în urmă.” 

Nu este singurul caz de atragere a contrariilor. Constantin Noica spunea unui ofiţer de Securitate, conform documentelor din arhivă: nu dumnevoastră m-aţi căutat, ci eu am venit la dumneavastră să facem ceva împreună pentru cultura română… La rândul lui, Aurel Cioran, fratele celebrului eseist Emil Cioran, după multe discuţii cu securistul care-l avea în grijă şi cu care avea lungi discuţii, era convins că făcuse din acesta un autentic legionar, şi-i scosese ideologia din cap! Tot plimbându-se ei pe Dealul Botcii, de care aminteşte şi Emil Cioran ori de câte ori are prilejul, descoperiseră împreună, credea Aurel, spiritual adânc al eternei Dacii!

Când am constat că Paul Anghel terminase certurile cu Virgil Cândea şi cu Nedic Lemnaru şi începe confruntările cu Dan Marţian şi Mihai Dulea - cei doi din urmă responsabili se revistă din partea secţiei de specialitate a partidului - am fost convins că perioada de linişte din redacţie se apropie de sfârşit.