Prin
anul al IV-lea puteam opta pentru un curs de jurnalism, numit pompos “Teoria şi practica presei”. Lector era Octavian
Butoi. Studenţii erau geniali
sau antitalent. Cam ei hotărau categoria. Dintre ei, în urma cernerii vieţii,
au rămas să-şi facă oarece nume Tudor Octavian, Jana Gheorghiu, Nicolae Dan
Fruntelată, Octavian Andronic, Irina Şafarica (devenita Nicolau), Doina
Iovănel, Dumitru Eliade (Constantinescu), Vladimir Udrescu. Şi, aţi ghicit,
ultimul pe listă chiar eu.
Octavian Butoi nu avea geniu (nici eu), dar era ultimul
mohican în a forma ziarişti. Iubea această meserie, probabil, fiindcă lui nu-i
prea mergea condeiul. Era însă un om bun (o fi şi acum de-o mai trăi) şi
împărtăşea cu bucurie ce ştia. Lucru şi mai bun: ne cerea să scriem ce vrem noi,
din căpşorul nostru, apoi unul citea capodopera şi ceilalţi îl lăudau sau îl
căsăpeau. Eu eram capul răutăţilor. Nu ştiu ce căutam pe-acolo, fiindcă în
megalomania mea urma să ajung cel mai mare scriitor român, nu cel mai mare
ziarist.
Eram destul de liniştit în legătură cu viitorul meu,
fiindcă făcusem practică la ziarul „Înainte” de la Craiova, publicasem cam
multişor acolo (având oarece uşurinţă la scris, vă rog să mă credeţi, că-mi dau
cuvântul meu de pionier cinstit!), iar cei din redacție, în frunte cu Al.
Firescu - cel mai mare ziarist al Olteniei contemporane - îmi promiseseră că mă
vor angaja la ziar, scoţându-mă din întunecatul sat unde m-ar fi trimis
repartiţia guvernamentală. Îl cunoscusem şi pe Ilie Purcaru, redactor şef la
revista „Ramuri” şi trăgeram nădejde că acolo voi ajunge şi voi face din
Craiova capitala culturală a Mapamondului!
Trece semestrul, Tavi Butoi mă gratulează cu un zece (a
făcum mai cu toţi pomana asta) şi aşteptam să înceapă semestrul al X-lea,
dedicat lucrării de absolvire. Teza despre Mihai Ralea nu-mi punea probleme, că
găseam mură-n gură materiale pentru informare la biblioteca facultăţii. Aşa că,
trai, oltene, pe banii statului român, plimbă-te, du-te la filme, vizitează
expoziţii şi muzee, că nu se ştie dacă vei mai pune curând piciorul în
Bucureşti, scump oraş al ţării noastre de democraţie populară, „Bucureşti,
Bucureşti, fără seamăn să creşti”, cânta Gică Petrescu.
Într-o zi, într-un februarie cam călduţ, mă aud strigat
de pe trotuarul celălalt. Eu eram pe partea cu Cişmigiul, domnul profesor
Butoi, prin dreptul Primăriei Capitalei, clădirea în care nu le place
primarilor să muncească, fiind veche
pentru gusturile lor rafinate.
`- Oltene!, ţipă Butoi (fiind şi el oltean, dar de
Vâlcea, nu ca mine geambaş de cai din Dolj), tu ştii de când te caut?
-
Nu
ştiu, am recunoscut cu toată sinceritatea mea de origine neoprotestantă.
-
De
mult.
-
Iote-te
că că mă găsirăţi!
-
Oltene,
lasă gluma, mâine să te duci la revista „Flacăra”, la redactorul şef Eugen
Mandric, şi să spui că te-am trimes eu.
-
Ce
să fac acolo?
-
Să
vorbeşti cu el, mi-a cerut să-i trimit un băiat deştept...
-
N-are
tata!, zic eu.
-
Te
angajează, dacă îi place cum scrii.
-
Domn
profesor, devin eu sobru, ştiţi că sunt însurat, că nevastă-mea are casă la Craiova,
că ăia de la ziar au promis că mă angajează ei, îmi cer transferul din
învăţământ şi mă scapă de repartiţia la ţară, scap de Risipiţii din Deal şi de
Bolintinul din Vale...
-
Nu
fi prost, oltene, fă cum îţi spun eu. Că dacă te angajează Eugen Mandric e
bine...
-
Da,
cum să nu...
-
Bagă
la cap, că ştiu că eşti căpos (în traducere: încăpăţânat), de la Bucureşti în
provincie pleci când vrei, din provincie în Bucureşti şansele sunt minime, ca
să nu spun de loc.
L-am ascultat. M-am dus la redacție, am scris un reportaj
despre căminele studenţeşti din Grozăveşti şi m-am trezit redactor, cu carte de
muncă şi legitimaţie. Cu salariu diminuat, ca nu aveam diplomă de absolvire.
Ceea ce era adevărat. Am luat-o peste vreo trei-patru luni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu