Iubita din Rai

Iarăşi e bine

În Rai,

Greierii au cântat cu oftat

Până au apărut zorile,

Margaretele au ieşit

Din baie

Şi-şi scuture albe petale

(Artiste cochete).

Galben pal,

Verde tuciuriu,

Cascade de albastru

Peste candelabre de salcâm

(Am păşit într-o noapte

Văduvită de stele

Pe poteca de dafini olteneşti:

Florile erau candelabre,

Trunchiul copacilor

Stâlpi de templu corintic).

De-ai fi fost cu mine

Ne-am fi cununat

Jumate din Lună

Îţi aşezam pe frunte.

N-ai venit, n-am oftat,

Toată noaptea

La vise-am arat.

Spre ziuă

Cu soarele-n spate

Veneai înspre mine

Cum se rostogoleşte dorul

Împiedecându-se-n el

Ca pruncul ridicat

De proprii lui paşi.

Am întins, cu sfială

Mâna spre cer

Şi te-am prins

(Te-am atins).

Şi nu era.

Nu era vis.

Amnezie sfântă

Mi-am pierdut memoria, Domnule,

Dar nu sunt grijorat –

Prietenul meu Enkidu mi-a spus

Că astfel toate cele auzite par noi

Și scapi de îngâmfare.

Mai rău e, Domnule,

Că și mințile mi-am pierdut,

Joc baba-oarba cu mine,

Eu strig, eu răspund,

Ecoul e în pădurile

Ignoranței mele.

Puterea,

Nu mai am puterea să duc

Până la capăt întoarcerea.

Prispa e goală, Domnule,

Pe temelia ei era scrisa vorba disperatului

Că tu ai fi murit.

L-am căutat

Să-l întreb de unde știe,

Dar drumul spre negație era așa de neted,

Șters,

Asfalt nemțesc.

Punctuație helvetă,

Și alte performanțe nobeliene

Că am alunecat.

Am avut noroc, Domnule,

M-ai doborât cu fața în sus

Și am văzut Cerul.

Era cerul tău,

Neuitatul cer,

Cel din care ai suflat

Infinită particulă de Unu.

Mi-am pierdut memoria, Domnule,

Dar nu sunt grijorat –

Prietenul meu Enkidu mi-a spus

Că astfel toate cele auzite par noi

Și scapi de îngâmfare.

Mai rău e, Domnule,

Că și mințile mi-am pierdut,

Joc baba-oarba cu mine,

Eu strig, eu răspund,

Ecoul e în pădurile

Ignoranței mele.

Puterea,

Nu mai am puterea să duc

Până la capăt întoarcerea.

Prispa e goală, Domnule,

Pe temelia ei era scrisa vorba disperatului

Că tu ai fi murit.

L-am căutat

Să-l întreb de unde știe,

Dar drumul spre negație era așa de neted,

Șters,

Asfalt nemțesc.

Punctuație helvetă,

Și alte performanțe nobeliene

Că am alunecat.

Am avut noroc, Domnule,

M-ai doborât cu fața în sus

Și am văzut Cerul.

Era cerul tău,

Neuitatul cer,

Cel din care ai suflat

Infinită particulă de Unu.

Încurcături în redacţie

Nu ştiu dacă Mihai Pelin avea o contribuţie specială, dar odată cu venirea lui în redacţie ca secretar general al revistei „Tribuna României”, lucrurile au început să alunece pe o pantă până la a fi socotită scăpare de sub control. Postul pe care îl ocupase el acum fusese deţinut de Nedic Lemnaru, fost secretar de redacţie şi la defuncta publicaţie „Glasul Patriei”. El era cel care se ocupa cu tipărirea revistei. De îndată ce materialele era semnate de unul din şefi – Paul Anghel sau Ilie Purcaru – Benedict Gănescu, graficianul revistei, fixa corpul de literă, mărimea, quadraţi pe care se extindeau rândurile, iar Nedic Lemnaru ducea textele la tipografie şi urmărea procesul până la primirea „semnalului”: primele zece-douăzeci de exemplare care ieşeau din rotativă înainte de pornirea tirajului.

Nedic Lemnaru, un om cam la patruzeci de ani, blonziu, părea lipovean. Nu era agreat în redacţie, fiindcă era moştenit de la fosta revistă cu care niciunul dintre noi nu avusesem de-a face şi nici nu doream să avem ceva în comun cu oameni care ar fi vrut să-i convingă pe românii din afara graniţelor să se întoarcă în România comunistă. În ea trăiam noi, care nu avusesem posibilitatea să plecăm sau nu aveam unde să ne ducem, dar pe cei care o făcuseră, eu cel puţin, îi admiram. Pentru mine Vestul Europei a fost, încă din pruncie, un model şi astfel a rămas şi până astăzi. În primele luni, Paul Anghel şi Ilie Purcaru voiseră să scape de Nedic Lemnaru, chiar eu îi auzeam când îi ziceau să nu mai vină la redacţie, dar el venea, iar a doua zi era reluat circul cu „domnul Nedic, dumneata ştii că nu vei lucra în redacţie la nesfârşit”, iar el răspundea: „ştiu, aştept să mi se rezolve situaţia, să mi se spună unde să plec”. Peste câteva luni, nu ştiu ce s-a întâplat, dar de la secţia de presă, prin Dan Marţian - fost ministru al tineretului, acum simplu instructor de partid - i se transmitea lui Paul Anghel că Nedic Lemnaru nu are aprobarea Secţiei de presă, aşa că nu mai trebuie să i se dea de lucru, iar Pau Anghel răspundea că vrea să-l menţină, fiindcă nimeni nu ştie mai bine decât el să se descurce în tipografia Casa Scânteii.

Postul de secretar general de redacţie mi-l propuseseră mie, la angajare, Paul Anghel şi Ilie Purcaru, dar propunerea era o fantezie, deoarece pentru ocuparea acestei funcţii (considerată de conducere, fiind al treilea post ca împortanţă în organigramă)  era nevoie de aprobări speciale şi de vechime în presă de 12 ani, iar eu aveam doar trei ani vechime. Nici nu l-am lăsat pe Paul Anghel să încerce, dar am fost de acord să ceară de la secţia de presă dispensă de vârstă ca să ocup postul de redactor principal. Şi pentru această numire era nevoie de aprobare specială, astfel că într-o zi am fost chemat de Paul Anghel care mi-a comunicat fericit că tovarăşul Cornel Burtică, secretarul Partidului cu presa şi propaganda, a acceptat să ocup postul. Paul avea o slăbiciune specială pentru funcţii şi când pronunţa numele unui demnitar important îi luceau ochii şi îşi lingea buzele, ceea ce nu-l împiedeca să vorbească, în alte împrejurări şi despre acelaşi, de parcă i s-ar fi oprit între gingii o lămâie stoarsă.

Şi eu muream de drag că primisem această aprobare, fiindcă mi se adăugau la leafă 600 de lei (de la 1200 la 1800). Plus trecerea pe un post superior. Era ca trecerea de la soldat la sergent, fără să mai aştepţi să fii făcut caporal! Sau de la medic stagiar la medic primar). Toată viaţa am tras beneficii în urma acestei promovări „la excepţional”, fiindcă mai târziu, profitând de vechimea pe postul de redactor principal, am putut fi avansat redactor de rubrică (şi gata, mai mult de atât nu m-a avansat partidul!).

La peste două decenii de la înlocuirea lui Nedic Lemnaru cu Mihai Pelin, în 1993, Muzeul Literaturii Române a dedicat o seară omagială vieţii şi operei lui Nichifor Crainic, pe care Alexandru Condeescu, directorul de atunci al muzeului, o descrie: “Se aflau în “prezidiu” înalţi ofiţeri ai Serviciului Român de Informaţii, ca şi în sală, alături de angajaţi ai altor servicii rivale ale SRI şi de foşti lucrători în serviciul Securităţii din vremea vieţii lui Crainic. Între ei, ca cel mai avizat, d. Nedic Lemnaru, care avusese misiunea de a-l însoţi prin ţară, supraveghea şi Ťlămuriť ideologic la ieşirea din puşcărie pe fostul deţinut politic, proaspăt colaborator la revista pentru emigraţie Glasul patriei. Cu vremea, ca între orice victimă şi călău care convieţuiesc prea mult timp în aceeaşi lume concentraţionară, între bătrânul ex-deţinut şi tânărul “lucrător” s-a înfiripat chiar un soi de “prietenie”, Nedic socotindu-se astăzi, când a devenit proprietar de editură, un fel de legatar testamentar al celui pe care-l “avea în grijă” cu ani în urmă.” 

Nu este singurul caz de atragere a contrariilor. Constantin Noica spunea unui ofiţer de Securitate, conform documentelor din arhivă: nu dumnevoastră m-aţi căutat, ci eu am venit la dumneavastră să facem ceva împreună pentru cultura română… La rândul lui, Aurel Cioran, fratele celebrului eseist Emil Cioran, după multe discuţii cu securistul care-l avea în grijă şi cu care avea lungi discuţii, era convins că făcuse din acesta un autentic legionar, şi-i scosese ideologia din cap! Tot plimbându-se ei pe Dealul Botcii, de care aminteşte şi Emil Cioran ori de câte ori are prilejul, descoperiseră împreună, credea Aurel, spiritual adânc al eternei Dacii!

Când am constat că Paul Anghel terminase certurile cu Virgil Cândea şi cu Nedic Lemnaru şi începe confruntările cu Dan Marţian şi Mihai Dulea - cei doi din urmă responsabili se revistă din partea secţiei de specialitate a partidului - am fost convins că perioada de linişte din redacţie se apropie de sfârşit.

Amintiri din necopilărie

Mai ţii minte când eram copii

Şi ne hrăneam cu fulgi de zăpadă

Bunica pe plită cocea lipii

Şi ceru-l spijineam  să nu mai cadă

Am alunecat odată la săniuş

Şi era să mă cam pierd în baltă

Dar Doamne-Doamne a zis: nu acuş

Că n-ai terminat treaba toată.

Şi ce fericit am fost pe-nserat

Când a trebuit să te ştreg de noroi -

Ca să nu cazi, te-am rezemat

Şi mă rugam să fie veşnic ploi.

Dar tu, de sub trestii ai ţâşnit

Şi ai spus că ne vom revedea mâine.

Atunci am aflat ce-i plus infinit

Şi cum se poate trăi fără pâine

Nu-mi era foame, nu-mi era sete

Timpul încremenise închis într-o nucă

Până mi-a zis mamă, gata băiete,

Te-am pierdut, eşti gata de ducă.

Eram gata de moarte, de nesfârşit,

Să pier, de va fi să mă laşi

Dar tu mi-ai şoptit cu glas răguşit:

Cred că ţi-au intrat patru aşi.

Aşa era: patru aşi şi un popă

De atunci, am avut într-o mână.

Vino urgent să n-am vreo sincopă

Inima fierbe, nimic nu se-amână.

Să nu uiţi privirea senină

Copie a neuitatei mame.

Vom bea ca la nunta din Cana

Şi vraja, ah, să nu se destrame.

Cadre sociale şi duhul crea­ţiei: Edgar Papu

Nu diferit mult de H. Taine este, în această privinţă, şi românul Edgar Papu. Cea mai indicată orientare proprie artistului este, după el,  cea des­chisă de orizontul panteist. Reprezentativ i se parte un cunoscut cugetător al renaşterii, Francesco Patrizzi (1529 – 1597). El a conceput o lucrare retorică legată de principiul metafizic al panteismului, desvăluind, astfel, solidaritatea dintre privirea specială a obiectului artei şi intuirea universului însufleţit. Acest cugetător, în „Retorica” sa, apreciază pan-psihismul naturii printr-o universalitate a vorbirii: orice manifestare existenţială nu constituie decât un grai - un limbaj specific al lucrului respectiv, dotat cu suflet. Patrizzi, pe care Croce şi-l recunoaşte drept cel dintâi dintre precursori, întrebuinţează noţiunea de „vorbire”, luată din terminologia retorică şi poetică, pentru a defini una din calităţile lumii animate. Sugestiile preocupării de artă sunt aci cele care desvelesc infinita expresivitate a universului. Privite sub acest unghiu, aspectele creaţiunii nu mai apar contingente, iar semnificaţia valorii triumfă pretutindeni. „Nu există nicio dificultate, scrie Papu,  în faptul de a recunoaşte ca axiomatică definirea lui Dilthey asupra Evului Mediu ca epocă teologică, a renaşterii ca epocă artistică şi a vremii moderne ca epocă ştiinţifică. In ceea ce priveşte ultima etapă, apare evidentă imensa contribuţie a punctului de vedere cunoscător şi ştiinţific asupra tuturor ac­tivităţilor spirituale. La rândul ei, vremea mo­dernă se constituie ca o moştenire a renaşterii; de aceea, cu toată întipărirea pe care o dă ştiinţa întregii epoci menţionate, unele sinteze spirituale de prim ordin sunt făptuite, în acest răstimp, tot de către artă. Mai departe, Edgar Papu înregistrează soluţiile date de către perspectiva artistică tuturor crizelor de ordin teoretic, ce încep din timpul marilor maeştrii ai picturii şi se continuă până în veacul al XX-lea, veac ştiinţific.”[1]

Principala constatare este că lumina artei a reuşit să netezească un puternic conflict ivit în cadrul spiritualităţii europene. Legătura dintre realitate şi arte pare indestructibilă: „ încă de acum un veac o nouă decadenţă a artei coincide cu ultima mare criză înregistrată în viaţa modernă. Conflictul nu se mai poartă între natură şi spirit, ci între două aspecte deosebite ale spiritului, adică între civilizaţie şi cultură. Dezvoltarea neobişnuită a tehnicei moderne apare responsabilă în deschiderea acestui nou desechilibru; produsele puse în slujba valorii economice, prin desvolta­rea lor invadantă, nu se mai desfăşoară paralel şi normal cu efectele celorlalte valori.

Evident, soluţiile artei nu totdeauna au fost fericite. Una din formulele neizbutite este aceia aplicată de către cu­rentul naturalist. Aci arta, în loc să domine termenii aflaţi în cauză, se pleacă condiţiilor tehnicei, postulând ob­servarea minuţioasă a celor mai nesemnificative amănunte, fără să proecteze asupra lor însufleţirea panteistă. Detaliul mort, justificat de activitatea tehnică pentru necesităţile sale speciale, nu mai apare motivat în arta naturalistă, care descrie pe zeci de pagini componentele şi piesele unui obiect oarecare. Această operaţie  nesemnifi­cativă pentru Papu, este menţionată numai ca un document al străduinţelor artei de a limpezi conflictul menţionat dintre civilizaţie şi cultură.”[2]

Există, deci, două priviri deosebite: una care situiază filosofia la unghiul de încheiere al desfăşurărilor spirituale cu caracter determinat şi alta care atribuie artei acest rol epilogic. La ele poate fi adăogată şi o a treia vedere -  de concomitentă şi paralelism a celor două discipline - cum este cazul la Schopenhauer. Toate aceste vederi se impun ca fiind egal de îndreptăţite. Deşi categoria reflecţiei pare a fi mai indicată să privească sintetic suma de manifestări a unui organic proces spiritual, totuşi momentele ansamblului reflectat pot determină, la rândul lor, o altă modalitate de operaţii, ulterioare; ele invită adesea la anumite reaplicări concrete ale sintezelor generale şi abstracte aflătoare în ele. Filosofia nu con­stituie numai calea de totalizare sistematică a aspectelor din cadrul unei epoci, ci este ea însăşi creaţie, cu alte cuvinte, aduce elemente noi, ce nu şi-au găsit corespon­dente în solul valorilor anterioare; asemenea date inedite, cu caracter general, îşi reclamă ilustrări speciale, confir­mări concrete, şi pe alte planuri -împrejurare care anga­jează adesea arta cu sarcina acestor reaplicări. In acest caz, arta - ca şi alte discipline — poate fi atât anterioară cât şi posterioară filosofiei; dar atunci fenomenul artistic oferă cercetării categorii cu totul distincte.

Din  îndoita vocaţie a  artiştilor postfilosofici  apare  şi caracterul de totalitate integrală al operelor res­pective faţă de simplă totalitate artistică, atribuit îndeobşte  realizării de artă.  Un  interes  integral se poate ivi şi în cadrul înfăptuirilor pre-filosofice, aşa cum dovedeşte romantismul, care urmăreşte oglindirea generală a vieţii în artă. Dar iniţiativele de acest fel nu pot să lege laolaltă articulaţiile proprii totalităţii. Realizările artistice pro­venite din ele se văd lipsite de factorul izolării, prezen­tând trăsături nediferenţiate faţă de alte determinări ale existenţei. Noţiunea de totalitate a artei se află legată, dimpotrivă, de structura ei insulară, alcătuind o entitate au­tonomă - un cosmos - în mijlocul celorlalte aspecte im­perfecte şi fracţionate din lumea fenomenelor.

Intenţia ar­tistică post-filosofică, nu aspiră numai să izoleze întregul cosmos al operii de celelalte frânturi înconjurătoare, ci pretinde mai mult. Ea urmăreşte să deposedeze întregul proces, pe care-l încheie, de potenţialul valorilor sale, şi să-1 integreze în cadrul plăsmuirii de artă plănuite. Astfel, tipul artistic, organizându-şi propriul do­meniu, răpeşte orice bun substanţial găsit în cale, tinzând a deveni unic fenomen existenţial.

Se poate observa, din cele menţionate, că opera de artă post-filosofică nu mai urmăreşte să atingă amintitul caracter insular, trăsătură ce implică, în afară de el şi alte valori sau forme de viaţă, ci voieşte să aducă la îndeplinire intenţia ciclopică de realitate unică - exclusivă - consumând totul, şi asimilându-l în propria-i organizaţie.

S-a afirmat, de exemplu, că „Divina Comedia” reprezintă, întregul Ev Mediu; epopea lui Dante cuprinde, în orice caz, ultima parte a acelei epoci; în emo­ţia artistică, pe care o deşteaptă „Divina Comedia” se află întrepătrunse şi ultimele răspunsuri de ordin istoric, politic, etic, juridic, teologic şi metafizic, pe lângă cele de natură estetică sau retorică, reieşite din propria-i structură. Prin aceasta Papu nu vrea să se înţeleagă că bunurile anterioare, de care se serveşte opera post-filosofică, sunt absolut des­fiinţate odată cu procesul menţionat. Ele se află ridicate, însă, la o superioară expresie înlăuntrul acelei opere, astfel încât starea lor originară, mai nedesăvârşită, rămâne în­trucâtva părăsită în umbră. Numai în felul acesta poate fi vorba de consumarea şi asimilarea lor în noua realitate ar­tistică, fapt care indică doar răpirea accentului oferit de asemenea bunuri mai'nainte. Noua putere funcţională este obţinută, acum de opera post-filosofică, faţă de strălucirea căreia păleşte orice expresie de valoare, ce i-a servit ca material.

După cum se poate stabili, înfăptuirile artistice de acest fel prezintă adesea valenţa de substituţie a unei în­tregi epoci, fapt care le desparte mult de compl-mentarele creaţii pre-filosofice.”[3] De unde înţelegem că între artă și ştiinţe există complementaritate şi nu adeversitate a cunoaşterii.

În analiza importanţei artei, Edgar Papu întreprinde o interesantă paralelă între Faust şi meşterul Manole. El porneşte de la premisa că după cum simbolul aspiraţiei către cunoaştere îşi află cea mai înaltă expresie în persoana lui Faust, tot astfel năzuinţa opusă îşi găseşte cel mai desăvârşit purtător în făptura mistică a Meşterului Manole. Literatura occidentului şi-a descoperit mai mulţi interpreţi ai lui Faust, însă cel mai perfect rămâne Goethe; deopotrivă, din cei şapte poeţi ai noştri ispitiţi în ultima vreme de tema Meşterului Manole, uneori inspiraţi, inter­pretarea luiu Lucian Blaga a creat lucrarea cea mai remar­cabilă. De aceea, pentru a ne situa pe planul unei valori mai apropiate de ilustra realizare opusă, datorită lui Goethe, vom lua şi noi în consideraţie numai opera respectivă a amintitului autor român.

Asociaţia prin contrast cu spiritul dramei germane se dovedeşte valabilă încă de la primul tablou al lucrării lui Lucian Blaga. Cortina se ridică deasupra unei camere de studiu unde ard nenumărate lumânări, în vreme ce atmosfera se potenţează către o neobişnuită afinitate cu opusa sa, prin următoarea indicaţie: „Meşterul Manole la masă, aplecat peste pergamente şi planuri, măsură chinuit şi frământat. Noapte târziu”. Drama începe, astfel, printr-o perspectivă analogă aceleia ce vesteşte iniţialul zbucium faustic. Dar chiar din mijlocul acestei asemănări se desprinde natura opusă a celor două momente. Primele cuvinte ale lui Faust anunţă factorul în jurul căruia se află polarizată drama goetheană, prin vaietul lui în urma studiilor de medicină, filosofie, teologie...Deci aici ni se destăinue un conflict ce se des­făşoară numai pe planul cunoaşterii. In cazul frământării cu care apare Meşterul Manole, recunoaştem din primele momente - prin elementul măsurătorii şi al planului - coor­donatele unei alte ordini spirituale.

Dar polaritatea celor două concepţii nu se accen­tuează atât prin natura eroilor principali, cât prin aceia a sfetnicilor, care le dirijează într-un anumit sens activitatea. In cazul lui Faust, Mefistofeles nu deviază prea mult orien­tările învăţăcelului său; numai că de pe planul cunoaşterii abstracte şi inoperante îl strămută în câmpul unui fel de cunoaşteri existenţiale. Revenind la Meşterul Manole, ne poate surprinde că acesta, în patima veşnic zădărnicită a construcţiei, este împins fără voie către întrebare - către dorinţa de aflare a nedesluşitei cauze. Aici intervine cu o funcţiune hotărâtoare mistica apariţie a stareţului Bogumil, care-l abate cu totul pe Manole de pe povârnişul cunoaş­terii, legându-l în întregime de obsesia plăsmuirii creatoare! Duhul agnostic al lui Bogumil constituie cel mai puternic mobil al poziţiei opuse faţă de spiritul faustic. Cât de accentuat se stabileşte contrastul cu iremediabila sete a cu­noaşterii din Faust pot arăta următoarele cuvinte ale stareţului: „Numai în iad se socoteşte. Acolo în împărăţia virtuţilor întoarse toate sunt după măsură; şi coarnele dracilor şi cozile galbene. Acolo numărul stăpâneşte în întocmiri, în sinoade, în bolţi şi în clădiri... In sfârşit, agnosticismul lui Bogumil îşi atinge punctul culminant: „întrebările noastre nu răzbat până-n prăpăstiile albastre, de unde ni s-ar putea răspunde, de aceea în nicio vorbă de a mea nu vei găsi nicio umbră de întrebare”.

Prin urmare, Faust şi Meşterul Manole constituiesc doar reflexele în întrupare umană ale cunoaşterii şi ale plăsmuirii creatoare, în vreme ce numai Mefistofeles şi Bogumil simbolizează chiar principiile veş­nice ale celor două categorii.

---

[1] Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p.6.

[2] Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p.14.

[3] Edgar Papu, Soluţiile artei în cultura modernă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p. 38.

1. Cum am ajuns ziarist

Prin anul al IV-lea puteam opta pentru un curs de jurnalism, numit pompos “Teoria şi practica presei”. Lector era Octavian Butoi. Studenţii erau geniali sau antitalent. Cam ei hotărau categoria. Dintre ei, în urma cernerii vieţii, au rămas să-şi facă oarece nume Tudor Octavian, Jana Gheorghiu, Nicolae Dan Fruntelată, Octavian Andronic, Irina Şafarica (devenita Nicolau), Doina Iovănel, Dumitru Eliade (Constantinescu), Vladimir Udrescu. Şi, aţi ghicit, ultimul pe listă chiar eu.

Octavian Butoi nu avea geniu (nici eu), dar era ultimul mohican în a forma ziarişti. Iubea această meserie, probabil, fiindcă lui nu-i prea mergea condeiul. Era însă un om bun (o fi şi acum de-o mai trăi) şi împărtăşea cu bucurie ce ştia. Lucru şi mai bun: ne cerea să scriem ce vrem noi, din căpşorul nostru, apoi unul citea capodopera şi ceilalţi îl lăudau sau îl căsăpeau. Eu eram capul răutăţilor. Nu ştiu ce căutam pe-acolo, fiindcă în megalomania mea urma să ajung cel mai mare scriitor român, nu cel mai mare ziarist.

Eram destul de liniştit în legătură cu viitorul meu, fiindcă făcusem practică la ziarul „Înainte” de la Craiova, publicasem cam multişor acolo (având oarece uşurinţă la scris, vă rog să mă credeţi, că-mi dau cuvântul meu de pionier cinstit!), iar cei din redacție, în frunte cu Al. Firescu - cel mai mare ziarist al Olteniei contemporane - îmi promiseseră că mă vor angaja la ziar, scoţându-mă din întunecatul sat unde m-ar fi trimis repartiţia guvernamentală. Îl cunoscusem şi pe Ilie Purcaru, redactor şef la revista „Ramuri” şi trăgeram nădejde că acolo voi ajunge şi voi face din Craiova capitala culturală a Mapamondului!

Trece semestrul, Tavi Butoi mă gratulează cu un zece (a făcum mai cu toţi pomana asta) şi aşteptam să înceapă semestrul al X-lea, dedicat lucrării de absolvire. Teza despre Mihai Ralea nu-mi punea probleme, că găseam mură-n gură materiale pentru informare la biblioteca facultăţii. Aşa că, trai, oltene, pe banii statului român, plimbă-te, du-te la filme, vizitează expoziţii şi muzee, că nu se ştie dacă vei mai pune curând piciorul în Bucureşti, scump oraş al ţării noastre de democraţie populară, „Bucureşti, Bucureşti, fără seamăn să creşti”, cânta Gică Petrescu.

Într-o zi, într-un februarie cam călduţ, mă aud strigat de pe trotuarul celălalt. Eu eram pe partea cu Cişmigiul, domnul profesor Butoi, prin dreptul Primăriei Capitalei, clădirea în care nu le place primarilor să muncească, fiind  veche pentru gusturile lor rafinate.

`- Oltene!, ţipă Butoi (fiind şi el oltean, dar de Vâlcea, nu ca mine geambaş de cai din Dolj), tu ştii de când te caut?

-        Nu ştiu, am recunoscut cu toată sinceritatea mea de origine neoprotestantă.

-        De mult.

-        Iote-te că că mă găsirăţi!

-        Oltene, lasă gluma, mâine să te duci la revista „Flacăra”, la redactorul şef Eugen Mandric, şi să spui că te-am trimes eu.

-        Ce să fac acolo?

-        Să vorbeşti cu el, mi-a cerut să-i trimit un băiat deştept...

-        N-are tata!, zic eu.

-        Te angajează, dacă îi place cum scrii.

-        Domn profesor, devin eu sobru, ştiţi că sunt însurat, că nevastă-mea are casă la Craiova, că ăia de la ziar au promis că mă angajează ei, îmi cer transferul din învăţământ şi mă scapă de repartiţia la ţară, scap de Risipiţii din Deal şi de Bolintinul din Vale...

-        Nu fi prost, oltene, fă cum îţi spun eu. Că dacă te angajează Eugen Mandric e bine...

-        Da, cum să nu...

-        Bagă la cap, că ştiu că eşti căpos (în traducere: încăpăţânat), de la Bucureşti în provincie pleci când vrei, din provincie în Bucureşti şansele sunt minime, ca să nu spun de loc.

L-am ascultat. M-am dus la redacție, am scris un reportaj despre căminele studenţeşti din Grozăveşti şi m-am trezit redactor, cu carte de muncă şi legitimaţie. Cu salariu diminuat, ca nu aveam diplomă de absolvire. Ceea ce era adevărat. Am luat-o peste vreo trei-patru luni.

Invitație Creolei

Nu mă-ntreba unde e drumul

Că oricum nu știu cât e ora,

Ceața s-a dus, nu bate vântul,

Așa că hai la zbor, Creola.

Păstrez un loc de-o lungă viață,

Vom fi doar noi, asta nu-i bai,

Ne vom hrăni cu-aburi și mere

Cam cum era cândva în rai.

Mă voi ascunde sub un nour,

Apoi pe-o creangă de stejar,

Am să mă leagăn uța-uța

Ca pe loitra de la car.

Știu, e posibil să nu vii

Mi-ai dat de înțeles mai ieri

Că vei pleca la Polul Nord.

Ești sigură că n-ai să pieri?

Și eu am petrecut o vară

Pierdut în munți, la braț cu-n cuc

Credeam că nu va fi vreun bai

Dar de atuncea sunt năuc.

Fii înțeleaptă cum e pâinea,

Care se rumene pe-o față,

Ți-am pregătit culcușul în fân

Și-am să te sorb. Ca pe-o speranță.

Biografie recentă

Credeam că s-a sfârșit simfonia

Când din neguri a apărut sluta.

Și-am zis că să se ducă și mia

Dacă tot mi se răpise suta.

Alergam pe drum și nu vedeam nordul

Și-am fost întrebat eu unde merg.

Ia-mi trupul, am zis, ia-l tu și du-l

În locul unde paralele converg.

Știam să gust din plin veșnicia

Dar buzele nu mai aveau glas

Așa cum pățise profet Ieremia

Dintr-n neam socotit nobil vas.

La răscruce m-a așteptat semnul

Unde se răspunde  da sau nu,

Și fără să aleg între plusuri și nul

Am fredonat: vin cu tine acu.

De atunci sunt dus pe cărări

Cu pășuni și albe izvoare

De păstorul ce se-arată în zori

Ca să-i cânte muritori osanale.

Precum se vede, buzele-atinse

De cărbunele scos din focul roșcat

Era un simbol de armatele-învinse.

M-agăț de o rază: sunt iarăși salvat.

Simfonie minoră

Zâmbetul tău ca lumina

Unui pușcăriaș vechi

Care și-a uitat vina

Unui ton pătruns în urechi.

Și ochii jumate pâmânt

De negrul ascuns în adânc

Să afle cum am fost și de sânt

Urmașul aceluiaș prunc.

Nu tremuram eu, doar un gând

Se cuibărise în suflet

De teamă că voi scrie un rând

Ca să mă scape de urlet.

Și iar mă întorc la privirea

Care mă-nvăluia ca un nor

Fiind sigur că este iubirea

Care mă cheamase să zbor.

Zâmbetul tău, și-ntre gene

Timpul se scurge avar,

Cum florile trec prin poene

Ca să răsară. Iarăși. Și iar.

Despre Eva dintru început

Adam abia-abia se ținea pe picioare,

Că trăsese un pui de somn

Și-l cam dureu șealele

Nefiind învățat să doarmă

Pe o parte

Și nici pe spate nu exersase.

Era cam spre seară

Și-l aștepta o zi de odihnă.

Cânde se îngână ziua cu noapte

Apare misterul:

Amestec de speranță

Și teama de nimic -

Caldă

Și nedureroasă.

Luna era rotundă ca portocala,

Soarele devenise blând ca un miel

Și din păpușoi

S-a ivit Eva.

Pac- poc, bătea inima lui,

Poc-pac, răspundea inima ei.

Ce face eu, Domnule,

Cu ființa aceasta

Un fel de eu

Cu mere în dreptul inimii

Și a coastelor

Deschise ca un gând,

E firavă și nu știu

De unde s-o apuc.

Nu-ți face griji,

I-a răspuns ecoul,

Știe ea tot.

Doar apropie-te.

Doina senectuții

Te-aș plimba, mândră, pe vale

Dar simp o durere-n șale

Și tare aș vrea s-o-îngrop

Vreo doi metri într-un hop.

Apoi să te iau de mână

Să cântăm o săptămână,

De-le bune, de-le rele

Că n-or fi păcate grele.

Erai mândră când te-am luat

Nu știai ce-i un oftat,

Te te cățărai pe scară

Eu te cercetam sub poală.

Mai ții minte la scăldat

Când eu rău m-am supărat

Și te trăgeam spre zăvoi

De râdeau cucii de noi

Două gâște și o rață

Parcă le vedeam prin ceață -

Erai frumoasă ca luna

Rumenită cum e pruna.

De-apari iară la pârleaz,

Voi uita de-orice necaz,

Urcăm amândoi pe cai

Și-oi fi iar voinic de plai.

Marin Preda si puternicii zilei

Făcea parte din stirpea aleasă a celor ce gândesc cu propria lor minte, după o îndelungă chibzuinţă şi, dacă ar fi avut o altă profesie, (ceea ce în mod sigur era cu neputinţă) ar fi fost, poate, judecător. Un judecător ce dă sentinţa doar pe hârtie, fără să fie capabil să ceară şi executarea ei, un judecător interesat mai mult de cuvântul apărătorului decât de cel care ar fi reprezentat procuratură.

Nu ţin bine minte anul, şi cu atât mai puţin luna sau ziua, când l-am văzut prima dată, dar ştiu că m-a surprins înălţimea lui. Mi se părea înalt, deşi vedeam bine că nu este, nu mă privea de sus. Şedea drept, sigur pe el, vorbea rar, privindu-te în ochi şi dincolo de tine, şi ceea ce speria cel mai mult era gândul că te vede nu pe tine, ci ceea ce ai fi putut avea urât în tine.

Mai târziu, am avut norocul să-1 întâlnesc de mai multe ori, să stăm de vorbă, şi, ceea ce n-aş fi îndrăznit să sper niciodată, să fiu printre cei pe care-i considera apropiaţii lui. Apoi s-a întâmplat ceea ce n-aş fi crezut că se va întâmpla vreodată, oricum eu nu gândisem niciodată la asta, vreau să spun că nu m-am închipuit niciodată trăind fără să ştiu că trăieşte şi el.

...Era chiar mijlocul verii anului 1979, căldura nu era insuportabilă. Mâncasem împreună la Capsa şi ne îndreptam spre editura Cartea Românească, unde era director. Am urcat cele câteva scări până la biroul lui de la parter, am vrut să mă retrag, ca să-şi vadă de treburi.

- Hai, monşer, intră, să vedem ce mai este pe aici, mi-a zis deschizând uşa secretariatului.

- Dacă nu deranjez...

Nu ne-a mai rămas vreme de politeţuri, fiindcă îndată ce 1-a văzut pe Marin Preda, secretara - distinsa doamnă Stănescu, amabilă şi sobră cum îi era obiceiul - şi-a arătat îngrijorarea:

- Domnule Preda, pe unde umblaţi, că vă caută Comitetul Central şi eu nu ştiu pe unde sunteţi.

- Sunt aici, unde să fiu, nu se vede? s-a mirat Marin Preda. Cine să mă caute pe mine de la Comitelui Central...

- Tovarăşul secretar Enache, a sunat de trei ori.

- Ai vorbit dumneata cu el?

- Cu el nu, am vorbit cu secretara, e ceva urgent, a zis să sunaţi.

- Mai revin ei dacă au nevoie.

Am intrat în biroul lui, m-am aşezat pe scaun şi aşteptam un pretext ca să plec. Dar aş fi vrut să şi rămân. Eram surprins de reacţia lui Preda: ştiam că nu este dornic să stea în preajma puternicilor zilei, dar lipsa de reacţie faţă de apelul partidului mă uimea. Doamna Stănescu, îmbrăcată elegant, cu pas sigur, se apropie de scaunul directorului:

- Domnule Preda, vă rog să daţi telefon, mă duc să fac legătura.

Convinsă că va fi ascultată, ca o mamă care-şi cunoaşte fiul şi ştie că i se datorează respect, vru să iasă.

- Pe cine să sun, dragă, întrebă Preda cu voce caldă.

- Nu v-am spus, vă caută tovarăşul Petru Enache, vrea să vă vorbească, mi-a spus că e ceva foarte important.

- Cât de important?

- Pe mine mă întrebaţi, se miră secretara, sunaţi-1 şi lămuriţi-vă.

Trăiam un sentiment ambiguu. Pe de o parte îmi părea bine că domnul Preda nu se grăbeşte să-1 sune pe ”domnul” Petru Enache, iar pe de altă parte o înţe­legeam şi pe secretară care promisese că va da de ştire de îndată ce-i va veni şeful. Îl văzusem şi eu de câteva ori pe Petru Enache, dar el nu mă cunoştea. Pe vremea când lucram la Radioteleviziune, iar el, în calitate de secretar cu propaganda, venea uneori pe terenul pălă­vrăgelii comuniste. Nu-mi era antipatic, părea un om cumsecade, ca şi Cornel Burtică, fost tot secretar cu propaganda, înaintea lui, dar mie toţi activiştii de partid care îl sprijineau pe dictator îmi erau antipatici. Toţi me­mbrii de partid îmi erau antipatici, începând cu mine, membru din 1963, din vremea când îmi făceam stagiul militar. Totuşi, eu n-aş fi fost în stare să refuz un telefon, dacă mi se spunea că sunt căutat. Preda însă putea, iată un motiv în plus să-1 stimez pe scriitorul despre care învăţasem la şcoală, care-mi publicase câteva cărţi la editura pe care o conducea şi care acum îmi făcea onoarea să mă accepte în preajma lui şi chiar să mă­nânce sau să bea o cafea ori un coniac doar cu mine.

Am toate păcatele din lume, dar dacă trebuie să optez, nu ţin partea celui tare, prefer să iau apărarea celui aflat în dificultate. E posibil ca iniţiativa să nu fi fost a mea, poate doamna Stănescu mi-a cerut ajutorul din priviri. Am intervenit:

- Domnule Preda, trebuie să sunaţi...

- De ce, monşer, lasă că mai sună ei o dată, nu e nici o grabă.

- Domn Preda, dacă dânsa a promis...

- Chiar am promis, prinde ideea din zbor doamna Stănescu, avem şi noi secretarele obligaţiile noastre, şi eu apelez la ele când e nevoie, nu-mi convine să nu îmi facă nici o legătură telefonică la ceceu (Comitetul Central al Partidului).

- Bine, monşer, zice Preda, cu aerul că îmi face un hatâr, dar eu ştiam că nu este opinia mea atât de impor­tantă încât să-i schimbe o hotărâre.

Secretara a format numărul, şi cele două i-au pus în legătură telefonică pe cei doi. Am vrut să ies din birou, dar Marin Preda mi-a făcut semn să rămân.

A urmat o convorbire telefonică pe care am înţeles-o foarte bine, fiindcă domnul Preda repeta aproape fiecare replică a interlocutorului de la celălalt capăt al firului, cerând lămuriri:

- Să mă duc la Neptun, ziceţi? Păi ce să caut eu la Neptun? A, vrea tovarăşul întâlnire cu scriitorii! Păi, monşer, eu cred că asta nu e întâlnire. Eu ştiu aşa, când vrei să te întâlneşti cu cineva îl întrebi dinainte dacă-i convine ora, dacă-i convine locul... Ce întâlnire e asta? Cred că s-a plictisit singur în concediu şi n-are cu cina sta de vorbă şi ne cheamă pe noi scriitorii... Cine mai vine acolo?

Eram încântat că vorbeşte cu un secretar al partidului despre secretarul general de parcă nu i-ar fi fost teamă de nimic, dar nu vroiam să lipsească de la întâinirea şefului statului cu scriitorii. Parcă mi-a citit gândul şi, în sfârşit, s-a lăsat convins. A încheiat discuţia cu Petru Enache promiţând că se mai gândeşte, dar dacă se va duce, o să se deplaseze cu maşina personală, în nici un caz nu va merge cu autobuzul care-i va trans­porta pe ceilalţi invitaţi. A închis telefonul şi a început să se certe cu mine:

- Auzi, monşer, ce e în capul ăstora! Să mergem la Neptun că nu are Ceauşescu pe nimeni căruia să-i ţină discursuri, ne cheamă pe noi acolo ca să-1 filmeze ăia şi să-1 dea la televizor cum dă el indicaţii preţioase cu mâinile. Nu mă duc!

Cât timp mi-a reprodus replicile lui Enache s-a enervat din nou. Concluzia lui era simplă: n-au ce face şi-1 scot pe el din casă să-1 ducă în soarele de la mare. Lui nu-i place marea, asta e! Ceauşescu o să mai spună o dată ce a mai spus de o sută de ori. Ce zici dumneata de chestia asta?

I-am zis că trebuie să se ducă, fiindcă gestul o să fie socotit un afront, că invitaţia făcută personal de se­cretarul cu propaganda e o dovadă că el, Marin Preda, este apreciat, lucru absolut firesc, dar nu l-am convins. Aveam totuşi impresia că în sinea lui nu voia să lipsească şi ca să-1 hotărăsc am adus alt argument: Acolo o să fie toţi scriitorii care-1 urăsc pe el şi care abia aşteaptă să lovească în editura „Cartea Românească" şi în scriitorii care sunt publicaţi aici.

- N-au decât, a ripostat, îi priveşte.

- Nu-i priveşte numai pe ei, o să ne trezim că nu mai putem publica, bineînţeles că nu pe dumneavoastră o să vă interzică, dar pe noi cei tineri şi mai puţin cunoscuţi de marele public o să ne pună la index.

- Bine, zice, mergem, dar nu cu ei, nu ne ducem noi cu autobuzul lor ca la manifestaţie.

- Eu n-am ce căuta, că nu m-a invitat nimeni, dar dumneavoastră trebuie să mergeţi.

- Mă duci dumneata cu maşina.

I-am explicat că nu mai am maşină, tocmai o vândusem.

- Bine, zice, mergem cu maşina mea, ai mai condus Fiat 1300?

Nu mai condusesem, lucru pe care l-am recunoscut şi i-am spus şi că nu mă pricep la mecanică, dar poate n-o să fie nevoie de nici o intervenţie, plecăm când o să zică dumnealui şi în patru ceasuri o să fim la Neptun. I-am propus să îl luăm şi pe Cornel Popescu, redactorul şef al editurii, ca să ne mai ţină puţin de vorbă şi am şi eu cu cine rămâne cât timp se va duce el la consfătuir­ea de lucru. Cornel Popescu era, ca vârstă, între mine şi domnul Preda, avea vreo zece ani mai mult decât mine, dar eram buni prieteni. Nu eram singurul care se sim­ţea bine în prezenţa lui, era un om blând şi reuşea să nu se certe cu nimeni, zâmbetul lui devenit, uneori, râs pre­lungit, calma mulţi autori nervoşi care nu prindeau loc în planul editurii. Ne-am înţeles de unde voi lua maşina, am făcut un drum de probă prin Bucureşti, apoi am plecat toţi trei spre mare, după ce ne-a mai explicat o dată în automobil stupizenia întâlnirii pe care nu vroia deloc s-o accepte ca fiind de vreo utilitate, ci doar un capriciu al lui Ceauşescu.

La Urziceni, domnul Preda a vrut să mâncăm. Ne-am abătut de la şosea, am intrat într-un restaurant de la parterul unui bloc, spaţios şi fără stil, ca mai toate restaurantele din acea vreme. Când am ajuns din nou la şosea, am semnalizat stânga, dar nu m-am înscris bine pe drumul spre Constanţa şi au început surprizele. - Monşer, zice Preda, trage pe dreapta.

M-am conformat. Eram nu doar un şofer începător în ale Fiatului, dar şi un copil ascultător: făceam ce-mi spunea el, nu degeaba era de aceeaşi vârstă cu tata, ba chiar cu un an mai mare decât el. Şi slugarnic cât cu­prinde, adaugă poate vreun cititor binevoitor, motiv pentru care mă opresc să fac câteva precizări.

Am auzit de scriitorul Marin Preda prin anul 1960. Precum se poate observa, nu am avut geniu chiar de mic, nu aflam de romanele bune de îndată ce se tipă­reau, în Băileştiul Doljului, unde trăiam eu, ştirile bune ajungeau cu oarecare întârziere. Am citit Moromeții (pe atunci nu se ştia că se va numi cândva Moromeții Unu), dar cartea nu mi-a plăcut. După cum se ştie, acţiunea cărţii se petrece în comuna de câmpie Siliştea-Gumeşti. Chiar lângă Băileşti se află o comună cu nume apropiat, Siliştea Crucii. Eram convins, cu mintea mea de atunci, că în carte este vorba despre această comună şi că a schimbat autorul ceva, ca să nu se prindă oamenii despre ce este vorba. Dar nu din pricina asta nu mi-a plăcut cartea, ci fiindcă ţăranii de care se ocupa Marin Preda erau prea deştepţi. Cu timpul mi-am dat seama că despre altceva este vorba, iar acum cred că aşa cum toţii scriitorii ruşi se trag din mantaua lui Gogol, după expresia tot a unui rus, noi românii am învăţat carte, şcoală elementară sau studii superioare, trăgând cu urechea la ce vorbeau prietenii lui Ilie Moromete strânşi în poiana lui Iocan (cei care au trecut pe acolo şi au învăţat, cine se afla la Oxford sau s-a născut deja universitar prin gropi citadine poate că nu). Mă refer, desigur, la cei care au învăţat să scrie lite­ratură, fiindcă unii întâi au învăţat să scrie (evident, lucruri nemaipomenite) şi abia pe urmă au încercat să înveţe şi cititul. Sunt cazuri de indivizi care s-au îmbol­năvit de fiere, au făcut ulcer, au rămas fără dinţi şi scriu în continuare despre ce n-au citit. Unul, de pildă, a scris despre mine că am trei picioare, deşi eu am doar unul bun, al doilea, când merg, abia se târăşte după primul. Un altul a scris că mi-a văzut diploma de bodigard, când în realitate eu am fost doar paznic de vie ( a bunicului). Dar în felul acesta au putut ei să-şi arate coşurile de pe obraz pe sticla televizorului şi s-a întrebat lumea cum îi cheamă. Cel mai mult m-am bucurat când a spus cineva că m-am dat bine pe lângă Preda, ceea ce nu se făcea, cinstit ar fi fost, după mintea unora, ca de câte ori mă întâl­neam cu domnul Preda să-1 înjur şi să-i dau şi câţiva pumni în nas, fiindcă avea nasul prea ascuţit şi ar fi trebuit turtit, să nu mai vorbească atâta lume despre el.

Dar ceea ce este de recunoscut, recunosc de bună voie şi nesilit de nimeni: l-am iubit pe Marin Preda ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte. Ştiu că nu sunt singurul care 1-a iubit şi n-aş vrea să fiu singurul. Şi l-am stimat. Şi am avut sentimentul când eram cu el că stau în preajma celui mai mare scriitor român în viaţă. Şi eram tare mândru că mă acceptă printre puţinii lui prieteni, iar seara, după o întâlnire cu el, adormeam fericit, fiindcă Dumnezeu îmi făcuse un dar pe care nici eu nu avusesem curajul să i-1 cer, acela de a mă şti apropiatul unui om de excepţie. Recunosc, nu era sin­gurul care-mi făcea cinstea de a mă trata cu o conside­raţie pe care n-o speram, dar discuţiile cu el erau răs­colitoare. L-am cunoscut bine pe Constantin Noica, l-am cunoscut bine pe Petre Ţuţea, dar întrebările pe care ţi le punea - şi le punea - Marin Preda nu te lăsau să dormi. El nu vorbea niciodată ca să se afle în treabă, nu spunea banalităţi şi nu suporta mediocritatea. Poate alţii l-au cunoscut altfel, poate l-au cunoscut mai bine, poate eu eram mediocru şi mă fascina mediocritatea lui, se poate, dar nu pricep de ce s-ar supăra cineva pentru asta, am pierdut sau am câştigat timpul meu, n-am mâncat din traista nimănui, mi-am ales interlocutorii după cum am vrut, drept pe care-1 are şi-1 avea oricine. Dar ca să fim şi mai exacţi şi să nu moară istoricii literari fără dovezi, mai fac şi precizarea că atunci când m-am împrietenit cu Marin Preda, adică mi-am permis să-1 caut la editură sau la Mogoşoaia şi să ieşim împreună la Capsa ori la alte restaurante, publicasem la Cartea Românească vreo cinci cărţi şi încă vreo două la alte edituri, aşa că, scuzaţi dumneavoastră, cinstiţi dezinte­resaţi, îmi găseam şi alte relaţii!

Să ne întoarcem însă la maşină, că Fiatul merge şi consumă benzină, chiar dacă staţionează pe marginea şoselei.

- Monşer, zice Preda, n-am luat-o bine, trebuie să întorci.

- Am luat-o foarte bine, protestez eu, am venit din­colo, am făcut dreapta, acum ne-am întors, am făcut stânga şi ne continuăm drumul spre litoralul românesc, şi curând-curând ajungem la Mamaia, perla Mării Negre...

- De unde ştii dumneata că e Constanţa înainte?

- Păi nu v-am explicat?

- Nu e bine, monşer, trebuie să întrebăm, altfel nu plecăm de aici...

- Cornele, apelez eu la adjunctul lui, care şedea pe bancheta din spate şi zâmbea nedumerit, n-am venit noi din colo, nu e Bucureştiul în spatele nostru?

- N-are de unde să ştie dejghiocatul ăsta, zice Preda, a dormit tot timpul de când am plecat...

Dejghiocatul, Belitul, Zâmbatul erau doar câteva din pseudonimele cu care-1 gratula pe Cornel Popescu, dar nu numai pe el. Uneori, pe alţii îi numea aşa cu dispreţ, lui Cornel însă îi spunea astfel cu dragoste. Văzând că nu mă înţeleg cu el, m-am dat jos din maşină şi am oprit primul trecător rugându-1 să-mi confirme că, dacă mergem înainte, ajungem la Constanţa.

- Ce-ai făcut, monşer, mă întreabă Preda curios, ai aflat?

- Am aflat.

- Cum ai aflat?

- L-am întrebat pe nenea ăla, n-aţi văzut?

- Ehee, he, ţâşni râsul lui inconfundabil, ca al unui cal care amuşinează o mânză prin preajmă, ehe, he, he!..

Era fericit. În spatele lentilelor groase care-i accen­tuau privirea pătrunzătoare, se citea fericirea. Cintinuă pe un ton neutru:

-Aşa, monşer, bravo, când nu ştii un lucru, întreabă! Aşa m-a învăţat pe mine tata când am plecat de-acasă. Mă, Marine, tu pleci acum la oraş, ia spune-mi tu mie, ce faci tu dacă nu ştii un lucru? Văd eu ce fac, continuă Preda povestirea, schimbând tonul, vorbind răstit, să înţeleg că era supărat de întrebarea tatălui. Nu aşa, a zis tata, nu plecăm mai departe până nu-mi spui tu mie ce ai să faci dacă nu ştii un lucru. Mă descurc eu, a venit răs­punsul copilului, reprodus acum de omul matur, trecut de 55 de ani. Nu e aşa, a zis tata, când nu ştii un lucru, te opreşti şi întrebi până afli!

Terminând de reprodus sfatul tatălui, a făcut o pauză şi ne-a privit pe fiecare în parte, de parcă ne-ar fi supus unui examen sever: ei, ce ziceţi de chestia asta?

Ziceam bine, am pornit maşina fericiţi că Marin Preda are chef de vorbă. N-a fost nevoie să-1 rugăm să ne spună ce 1-a mai învăţat Tudor Călăraşu. El avea alt­ceva de povestit. Îl cunoşteam acum destul de bine, ştiam că la el întrebările sau afirmaţiile de la început au un scop precis, voia să ajungă undeva, într-un loc ştiut doar de el, trebuia să ai răbdare, că ştia el care-i sfârşitul.

- Păi cum, monşer, să mă duc eu la Paris cu Crohu (Crohu era criticul Ov. S. Crohmălniceanu) şi căutăm o adresă, un tip cu care trebuia să stăm de vorbă. Crohu avea o hartă a oraşului în mână şi o studia cu atenţie. Ne-am învârtit un ceas pe străzile din jur, numai strada căutată nu era. „Domnul Crohmălniceanu, zic eu - şi aici vocea lui Preda s-a îngroşat, iar spinarea i s-a îndreptat, semn că trebuie să ne dăm seama că-1 privea de sus şi vrea să-1 scoată la tablă, domnu Oves Crohmălniceanu, o să ne plimbăm până diseară, tot nu găsim." „Cum să nu găsim, se miră Crohu, uite harta aici, nu se poate să nu găsim, suntem chiar lângă ea.” „Lângă” ea suntem de două ceasuri şi asta nu ne-ajută la nimic. E chiar aici, zice Crohu. Ba nu e, zic, şi opresc un trecător. Îl întreb şi el îmi arată strada, spre supă­rarea lui Crohmălniceanu. L-am lăsat să-i treacă mi­rarea şi i-am spus: „Domnul Crohmălniceanu - din nou glasul sobru, ochii măriţi şi spinarea dreaptă - aşa mi-a spus mie tata, monşer, dacă nu ştii un lucru, întreabă, nu te plimba cu harta Parisului în mână, că nu eşti la Bucureşti. He, he, he!"

La Neptun, la Vila scriitorilor, era deja adunată toată floarea cea vestită a literaturii române, zeci de genii pe metrul pătrat. Pe lângă scriitorii care-şi petre­ceau concediul de odihnă în acea serie - programarea se făcea din timp, o serie ţinea două săptămâni, iar fie­care familie avea rezervată o garsonieră, la preţuri ono­rabile, cu excepţia celor din conducerea Uniunii şi a altora, la fel de talentaţi ca ei, care puteau să stea şi o lună şi ocupau un apartament cu două camere - acum se aflau şi cei invitaţi de tovarăşul la consfătuire. Preda s-a retras cu Eugen Jebeleanu la o masă din colţ, Cornel şi cu mine ne-am aşezat în altă parte. Cornel Popescu avea mulţi prieteni printre scriitorii de-acolo, care au şi venit la masa noastră. Mai târziu, când nu a mai fost redactor şef la editură, nu ştiu din ce motive nu mai era căutat de prieteni. Dar acum ne era bine: sosisem fără nici un incident la destinaţie, sala de mese era lumi­nată, mâncarea era bună şi ieftină, briza mării ajungea până la noi, iar noi toţi, care mai de care mai în forţă şi mai talentat. La un moment dat, lui Cornel i s-a spus că el şi cu mine nu avem cameră în vila cu pricina, fiindcă toate sunt ocupate de cei care s-au programat cu luni în urmă, doar domnul Preda o să rămână acolo, noi avem rezervare la un hotel din preajmă, foarte aproape (dacă nu mă înşel se chema hotel Muntenia). Ştiam că nu sunt locuri la vilă, ba chiar nici la alte hoteluri şi nu price­peam de unde au găsit loc pentru Preda, aşa că eram foarte mulţumiţi de rezervarea despre care ni se vorbise.

Când a terminat de discutat cu Eugen Jebeleanu, Preda a venit la masa noastră, unde discuţia dintre Corneliu Sturzu şi mine era în toi, ne contraziceam de mama focului pe un subiect rămas fără răspuns şi acum, după trecerea lui în nefiinţă: cine suferă mai mult din pricina ruşilor dintre noi doi, eu ca oltean sau el ca moldovean, cu rusnacii în coastă. I-am promis că dacă se declanşează al treilea război mondial şi ruşii atacă Moldova, nu mă refugiez la Băileşti, dau fuga la Iaşi, să-i dau o mână de ajutor. Nu m-a crezut şi mi-a făcut o demonstraţie că el iubeşte mai mult decât mine pe Mihai Viteazu, Constantin Brâncuşi sau Nicolae Titulescu, deşi sunt olteni de-ai mei. L-am crezut, dar n-am mai apucat să-i declar asta, fiindcă a venit la masa noastră Marin Preda, care şi-a tras un scaun şi s-a aşezat între mine şi Cornel Popescu.

Eu de felul meu sunt vorbăreţ şi multe mi s-au tras de la neputinţa de a-mi ţine gura; de dragul unei replici pe care n-am mai stat s-o rumeg bine am făcut multe gafe, mi-am jignit prietenii şi mi-am alimentat duşmanii cu zeamă de venin (esenţa o puneau ei), dar în preajma lui Preda încercam să par un om cu judecată, pentru că ştiam ce preţ pune el pe cuvinte. În plus, dacă până la venirea lui mi se părea normal cât de cât să mă gro­zăvesc faţă de Sturzu şi să-i arăt cât de şugubăţ sunt eu, când a venit Preda am cam tăcut.

- Ce faceţi, monşer, aici, ce beţi?

Am mormăit care ce-a vrut în barbă sau cu glas răguşit, iar Preda a comandat vin.

- E, ce vorbeaţi?

Sturzu, Dumnezeu să-1 odihnească în pace, nu prea avea umor. A luat întrebarea de bună şi a început să-i explice lui Preda, cuvânt cu cuvânt, conflictul dintre mine şi el pe seama intensităţii sentimentelor patriotice în caz de atac sovietic, cu sprijinul Tratatului de la Varşovia, pe linia Iaşi-Bârlad, cu punerea la adăpost a Băileştilor de Dolj. Marin Preda n-a înţeles nimic şi i-a comunicat cu uimire:

- Ce spui, monşer, că nu pricep, apoi a încercat să schimbe subiectul: Dumneata cu ce te ocupi?

Mie, dar cred că şi celorlalţi de la masă, ne-a fost clar că Preda vroia să-1 convingă să tacă, dar Sturzu nu s-a lăsat, încet, răbdător şi didactic, şi-a făcut curiculum-vitae, culminând cu intrarea în contemporaneitate, acum era redactor şef la revista Uniunii Scriitorilor care apărea la Iaşi, „Convorbiri literare".

- Păi, se miră Preda, n-a fost o revistă „Convorbiri literare" pe vremea lui Maiorescu?

- Ba da, confirmă Sturzu, noi suntem continuatorii ei, încercăm, în noile condiţii socio-culturale să ducem mai departe flacăra aprinsă de cărturari în fosta capitală a Moldovei, tocmai asta îi explicam lui Petre Anghel, că noi, moldovenii, deşi datorită aşezării geografice foarte aproape de Uniunea Sovietică, noi mai mult decât re­găţenii şi decât oltenii, fiindcă Mihai Viteazu şi Brâncuşi, or fi fost ei olteni, dar eu ca moldovean îi simt mai moldoveneşte decât...

- Monşer, zice Preda întorcându-se către Cornel Popescu, monşer, repetă, întorcându-se spre mine, voi pricepeţi ceva?

Am lăsat ochii jos după modelul lui Cornel, zâm­betul generos n-am putut să i-1 imit.

- Mă, cu voi vorbesc, voi pricepeţi ceva?

Nu i-a răspuns nici unul nici de data asta, iar Preda, supărat, a sărit de pe scaun, a mai spus ceva şi s-a întors la masa dinainte, unde şezuse cu Jebeleanu, dar acesta plecase deja. Ne-am dus după el şi i-am spus că noi o să fim cazaţi la alt hotel, să ne spună la ce oră vrea să ne întâlnim a doua zi.

- Nu, monşer, zice, am venit toţi trei, stăm toţi trei la un loc, să-mi facă şi mie rost de cameră acolo, ştiu că aici nu se poate.

A vorbit, mi se pare, cu Traian Iancu, directorul Fondului literar şi până la urmă ne-am dus toţi trei la acelaşi hotel. Când să intre în apartamentul lui, a apă­rut surpriza: „Mergeţi voi să vedeţi camera, apoi veniţi să stăm de vorbă, că am eu puţin whisky”. Am mai stat câteva ore de vorbă, spunea ce spunea, apoi revenea întrebarea obsesivă: monşer, ce-are ăla în cap, voi aţi înţeles ceva. Şi eu şi Cornel îi luam apărarea lui Sturzu, aducând tot soiul de argumente şi scuze. Preda părea că le-a înţeles şi le-a acceptat, noi schimbam vorba, dar el revenea: monşer, voi spuneţi-mi ce-aţi înţeles, ce e în capul ăluia?

Când am coborât a doua zi din hotel, jos erau aproape toţi scriitorii invitaţi de tovarăşul la Neptun. Fireşte, care mai de care mai bine îmbrăcat. Numai Preda al meu era fără cravată, îşi scosese gulerul de la cămaşă peste gulerul hainei şi fredona nu ştiu ce melodie. Cu cravată sau nu, oricum privirile colegilor s-au îndreptat spre el, fiindcă acum toţi ştiau, chiar dacă nu vroiau s-o recunoască şi probabil le este greu s-o recunoască şi acum (sau o fi mai uşor acum, când nu mai este printre noi, cine ştie) că el era personajul important dintre noi toţi, cuvintele şi atitudinea lui aveau cea mai mare semnificaţie. S-a salutat cu câţiva dintre scriitori, s-au împărţit amabilităţi. Apăruse însă un subiect pentru toţi: cine-i spune că trebuie să-şi pună cravată?

Cred că Titus Popovici a deschis discuţia şi 1-a în­trebat dacă şi-a uitat cravata acasă, dar Preda a zis că nu, are una în cameră, dar n-are rost s-o ia că e cald, nici haina n-ar fi trebuit s-o îmbrace, dar... Discuţia s-a lungit mult pe acest subiect. Mi se părea că se şi joacă, deşi se prefăcea supărat pe toţi care încercau să-1 con­vingă că nu se putea duce la întâlnirea cu tovarăşul fără cravată. Într-un târziu, am intervenit şi eu:

- Domnul Preda, mă duc în cameră şi vă aduc cravata...

- Lasă, monşer, că mi-o iau şi singur, hai cu mine să ne uităm în oglindă cum vine.

În lift şi în cameră m-am purtat cu el de parcă ar fi fost un copil, i-am explicat că nu e bine să ne prindem la mintea altora care nu pot înţelege toate lucrurile, dacă li se pare lor că nu e bine fără cravată, o să-şi pună cravată şi gata, n-o să-şi piardă timpul cu toţi formaliştii. Şi apoi, deseară, după întrunire, suntem liberi să stăm şi-n cap...

- Bine, monşer, dacă aşa ziceţi voi...

După întâlnirea cu tovarăşul, am căutat să rămânem numai cu el, curioşi să aflăm ce s-a spus şi ce s-a hotă­rât. Ne-am plimbat pe faleză doar noi trei, Preda, Cornel şi cu mine.

- Nimic, monşer, a început el cu concluziile, vorbe de-ale lui, nu v-am spus eu că nu are ce face şi de-aia ne-a purtat pe drumuri. Să-1 filmeze pe el şi să-1 dea la televizor.

Noi însă voiam amănunte, să ne descrie cum a început, cine mai era în prezidiu, ce-au zis scriitorii, care a fost critic, care linguşitor, ce a răspuns cârmaciul, când a intervenit vâslaşa... N-avea chef de vorbă.

- Mâncare a fost, băutură? m-am interesat eu.

- Nu, monşer, mi-a retezat-o el scurt.

- Să-i fie ruşine, am vrut eu să pun capăt discuţiei, simţind că Preda nu e în formă.

Îl mai văzusem de multe ori în situaţia în care trebuia să-i scoţi vorba din gură cu cleştele şi învăţasem să-1 las în pace, când o să vrea, o să vorbească el.

- De ce să-i fíe ruşine, monşer?

- Pentru că e şeful statului, pentru că v-a luat pe toţi de la treburile dumneavoastră, pentru că şi aşa risipeşte banii pe tot felul de prostii, pentru că nu dădea de la ta-său, ci din ce ia de la noi toţi, pentru că...

- Monşer, mă întrerupe el calm. A făcut foarte bine că nu ne-a dat nimic. Nici nu trebuie să ne dea ceva. Noi suntem scriitori, să ne lase în pace, n-avem nevoie de nimic de la ei. Dacă ne lasă în pace, ne publicăm căr­ţile noastre, le vindem, ne luăm bani şi ne cumpărăm noi tot ce vrem.

- Aşa da, zic eu, dacă judecăm aşa...

- Păi numai aşa trebuie judecat, ce nevoie avem noi de ei, să facă bine şi să ne lase în pace.

          Cred ca atunci a văzut Marin Preda ultima dată marea. În mai puțin de un an a plecat în marea călătorie. Dacă trecerea a fost firească sau opera dușmanilor nu știu. E obligația altora să scoată la iveală ce nu era cu putință să se  spună atunci.